Cronică de carte  -  Alina Purcaru  -  

Seria a inceput vara aceasta, conceptul fiind ca antologiile sa se prezinte asumand amprenta subiectiva a poetilor antologatori, legati prin afinitati subtile de „clasicii“ de care au ales sa se ocupe. Textele introductive nu isi propun, asadar, sa ofere in primul rand un excurs critic, ancorat in toate reperele istoriei literare, cat mai mult un captatio extins, marcat de codul si de sensibilitatea poetica a fiecaruia – ceea ce nu in­seamna ca nu ar fi introduceri bogate, profesionist si riguros construite. Adevarate portrete, creionate dupa dispozitiile si predispozitiile poetilor antologatori, textele introductive, in cea mai mare parte, au meritul de a pune in lumina si ipostaza exegetica, hermeneutica a antologatorilor, si identitatea poetica a celor antologati, reafirmata de la un volum la altul si primenita, in moduri care pot sa surprinda, prin prisma noilor selectii. Discursul poetilor despre poeti, in cazul acestor antologii, demonstreaza din plin faptul ca sensibilitatile creatoare sunt hranite si intretinute, in acord cu modelul patentat de Pound, (si) de capacitatea de a teoretiza, de a patrunde, cu spirit analitic, in labirintul poetic al altor creatori. Cu alte cuvinte, de a contempla opere ale unor poeti afini din proximitatea unui discurs despre insasi ontologia poeziei.

Seria a inceput asadar cu trei volume, de a caror identitate au fost invitati sa se ocupe trei poeti romani cu cota sigura: Dan Coman, Claudiu Komartin si Radu Vancu. Claudiu Komartin s-a ocupat de mostenirea poetica a lui Andrei Bodiu si a semnat antologia Oameni obositi, ce are ca inserturi vizuale fotografiile lui Vitalie Coroban. Radu Vancu a ales poemele din Regele diminetii, o selectie din opera poetica a lui Alexandru Musina, insotita de o foarte aplicata prefata si de fotografii semnate de Ana Popenco, iar Dan Coman l-a ales pe B. Fundoianu si a dat volumul Herta si alte privelisti. Lor, primilor antologatori, li s-au alaturat in aceasta toamna inca un esantion, iar colectia castiga, cu fiecare volum, o alura din ce in ce mai convin­gatoare. 

Saltul in gol pe care Ilarie Voronca l-a asumat ca proiect de viata

Unul dintre cele mai tentante ti­tluri intrate in colectie toamna aceasta restituie un poet cu rol pivotal pentru intelegerea avangardei autohtone, Ilarie Voronca, pe care Emilian Galaicu-Paun il propune spre recitire prin selectia noua pe care a operat-o in volumul peste diagonala sangelui. Antologia cuprinde numai poeme din volumele aparute in limba romana, de la debutul Restristi (1923), pana la Ultimele poeme romanesti (1934), lasand partea operei scrise in franceza pentru un alt proiect, cel mai probabil, cu mult mai solicitant, fie si numai prin prisma problemei traducerii poemelor. Selectia actuala e insa indeajuns de ampla pentru a oferi ipostaze relevante pentru corpul perpetuu metamorfic al poeziei lui Ilarie Voronca. Sumarul, care propune aproape 250 de pagini de poeme, nu lasa prin nimic sen­zatia unui decupaj controlat de preferintele prea clar marcate ale antologatorului, ci acopera, in mod inspirat si relevant, fiecare dintre perioadele artistice, pas­trand in acelasi timp elementul inedit dat de o privire proaspata asupra acestui poet atat de refractar la asimilari facile.

Solaritatea fantasta si insolita si alienarea, sub placiditatea careia mocneste strigatul, sunt cei doi poli recuperati abil in volumul propus de Emilian Galaicu-Paun, volum care – nu se putea altfel – il reafirma pe nonconformistul, pe avangardistul si pe „deviantul“ Voronca, un explorator care si-a asumat pana la tragism consecintele unei nepotriviri indragostite in lume. Pentru primul pol, un decupaj din ciclul Bratara nop­tilor, dedicat Colombei, e revelator: „A trecut peste cetati lebada somnului/ Se aduna in jgheabul vagaunilor aiurarea ecoului/ In inchipuire barcile de lumina arunca ancorele/ Ranile iernii se inchid pe crengile trupului/ Tampla se apropie de incandescenta norilor/ Si din tarana bucuria anotimpului razbate cu radacinile“. Pentru ultimul pol, sta marturie un fragment dintr-unul dintre volumele scrise tarziu in limba romana, Patmos si alte sase poeme : „Si totusi, orasele sunt undeva aici. Nu mai exista/ «Aproape» sau «Departe». Dar stam pe o fasie/ Invizibila. Straini de orase. O chemare nici trista/ Nici fericita. Multimi trecand prin noi fara sa ne sfasie“. Prin chiar versul care da titlul volumului, vers decupat din lungul poem citadin, coroziv si revoltat, Ulise, Emilian Galaicu-Paun reafirma natura mercuriala, incisiva, a acestui poet intre lumi, intre mosteniri, nostalgii si traditii, un artist in alerta, care a trait si creat intr-o stare de perpetua si tensionata oscilatie. De altfel, despre regimul existential in teritorii necunoscute, despre saltul in gol pe care Ilarie Voronca l-a asumat ca proiect de viata, Emilian Galaicu-Paun vorbeste inca de la primele fraze prin care incearca sa-i faca un portret cat mai fidel.

Accentul mai mare pe care l-am pus pe acest volum, dintre toate, se datoreaza si nou­tatii cartii, care abia acum incepe sa-si gaseasca un loc al ei, dar noutatea nu are cum sa functioneze drept criteriu exclusiv. Este aici vorba despre o carte care aduce din nou, in agora poeziei, o voce mult mai in acord cu textura timpurilor noastre decat am fi dispusi sa concedem. Caci cum altfel decat juxtapuse cu ritmurile tranzitivitatii contemporane sunt versuri ca cele decupate din Ulise? „Acum strada te primeste ca o cutie postala/ obisnuinta e pe umerii tai ca o camasa uzata/ strada e aici la picioarele tale ca un pres/ tu esti o scrisoare in strada cutie de posta“.

Iar mai departe, un obiectiv corelativ capabil sa atraga invidia multor poeti  contemporani: „singuratatea e dreapta ca un semnal de uzina“.

E drept, poetii antologati de poeti nu stau mereu in editii critice, acribios adnotate, dar in aceas­ta colectie, revazuti prin filtrul afinitatilor contemporane, stau cat se poate de bine.