Liviu Marghidan: Gândeste-te cum e sa usuci o bobina de 30 de metri de pelicula intr-o garsoniera
Cum ti-a incoltit ideea unui documentar despre cinecluburile din perioada comunista?
Mi-aduc aminte exact momentul: urmaream un episod din Memorialul durerii dedicat lui Iosif Costinas. Era intervievat Dan Pita, care povestea ca a fost intr-un juriu la un festival cineclubist. Tot el a vorbit despre Nuca si aluna, filmul lui Liviu Costinas care mie mi se pare genial. Daca stau bine si ma gândesc acum, dupa ce am cunoscut bine miscarea cineclubista, cred ca este cel mai bun film de gen.
Ai inceput sa te documentezi inainte de a-i propune lui Gheorghe Preda sa regizeze? Cât de dificila a fost documentarea?
Greu a fost sa dam de primul cineclubist, ei tinând legatura intre ei. Printr-o cunostinta de-a lui Gheorghe Preda am ajuns la domnul Colonelul, care ne-a facilitat apoi intâlnirea cu cei care mai sunt in viata si care au avut un cuvânt de spus. As zice ca mai greu a fost sa le câstigam increderea, miscarea fiind macinata de mici lupte interne pentru sefia gruparii. De departe cei mai organizati sunt cei din Timisoara, de la fostele cinecluburi CFT si Gaudeamus. Asa cum am mai spus, tot ei au si cele mai multe premii, ca si cele mai artisticoase filme.
N-as zice ca a fost o documentare in adevaratul sens al cuvântului, ci mai degraba ca am descoperit oamenii si filmele din mers. Fiecare dintre cei intervievati, la rândul lor, ne mai povestea de inca trei-patru fosti colegi. Am avut si cazuri de refuz, dar intemeiate – oameni in vârsta si foarte bolnavi.
Ce a mai ramas din tot ce au produs cinecluburile? In ce stare sunt aceste filme?
In cinecluburi se filma destul de mult, dar s-a pastrat foarte putin. Doar câtiva s-au ingrijit sa-si digitalizeze filmele dupa ’90. Ca o anecdota, la cineclubul CFR de la Timisoara s-au pastrat aproape toate filmele, pentru ca aveau o contabila care tinea socoteala peliculei trase. Femeia dadea 120 de metri, trebuiau sa se intoarca la ea 120 de metri, ca sa iasa metrajul la inventar. Chiar si pentru filmul nostru a fost destul de dificil sa facem rost de câteva filme de acolo. Desi majoritatea filmelor nu aveau miza artistica, eu cred ca e o mare pierdere ca, dupa Revolutie, efectiv nu s-a mai ingrijit nimeni de ele si au ajuns la gunoi.
Ce sanse mai sunt sa gasiti si alte filme? Mi-ai spus ca ti-ar placea sa-l gasesti pe cel amintit in filmul vostru cu femeia goala care se plimba printr-o alimentara goala.
Voi incerca in continuare sa mai dezgrop ceva filme. Ma gândesc chiar sa fac un festival unde acestea sa poata fi vazute de publicul larg. Daca mi-a placut ceva la oamenii astia e bucuria cu care filmau – bucurie si insufletire pe care si eu le resimt atunci când lucrez. Nu plecau la drum cu gândul la premii ori selectii in festivaluri, ci incercau doar sa se autodepaseasca. Vreau sa intelegi ca ce faceau ei atunci nu cred ca e in stare sa faca nici un cineast profesionist de azi. Scriau scenariul, il filmau – pâna aici nimic deosebit. Tot ei il developau in baie cu substante preparate de ei, il uscau, il montau in vizioneza si sincronizau si muzica. Ca sa le intelegi pasiunea, gândeste-te doar cum e sa usuci o bobina de 30 de metri de pelicula intr-o garsoniera sau cum e sa te apuci de montat seara, dupa o zi de munca si dupa ce s-au culcat copiii, urmând sa pleci in zori la uzina.
Intentionez sa mai fac un film despre miscarea cineclubista, de asta data cu aplecare spre activitatea subversiva. Sper sa am noroc sa gasesc alte câteva filme, precum si ceva „actori“ importanti ai vremii. In paralel, imi doresc la rândul meu sa infiintez un cineclub scolaresc-studentesc, desi am vazut si simtit declinul miscarii.
Care moment din film iti place cel mai mult?
Daca ar fi sa aleg un moment preferat, as merge pe vorbele domnului Mateias, care se intreaba retoric: „Mai Emil, daca talent la scris nu ai, sa pictezi nu poti, sa cânti nici atât, de ce nu incerci in cinematografie?“. Chestia e ca domnul Mateias a reusit, este unul din cei mai importanti cineclubisti ai tarii.
Unde poate fi vazut filmul?
O sa mai aiba câteva proiectii in tara si la Bucuresti. Suntem de asemenea in discutii sa fie achizitionat de Digi TV, urmând ca in final sa poata fi vizionat pe platforma Cinepub (cinepub.ro). Personal, consider ca ne-am atins scopul. Cred ca am facut un film important. Camera obscura este in acelasi timp o mica arhiva si un imbold de a face film.
Gheorghe Preda: Erau oameni mult mai liberi in pasiunea lor decât suntem noi ca cineasti profesionisti
Cum ai ajuns sa regizezi documentarul acesta? Ti s-a parut interesant de la bun inceput?
Nu. Nu mi s-a parut deloc interesant subiectul la inceput. Ideea a fost a lui Liviu si mi-a spus-o intr-un moment in care nu faceam mare lucru in materie de film. Lucram bine-mersi intr-o televiziune de stiri, in zona de reportaj, dar propunerea lui mi-a activat un soi de orgoliu personal, daca vrei. Pentru ca eu cred ca un adevarat profesionist trebuie sa exceleze in orice zona a meseriei sale, nu doar in cele care-i sunt familiare. Si atunci m-am intrebat: chiar nu pot sa fac eu filmul asta? Intrebarea e de-acum retorica raportata la timpul care a trecut. Pentru ca, iata, am putut.
Câte cinecluburi au existat? Ai o statistica?
Nu am din pacate o cifra a cinecluburilor care functionau de-a lungul timpului, abordarea asta statistica nu ne-a interesat. Puteau sa existe 100 de cinecluburi, de exemplu, si in productia lor de masa sa nu gasesti decât filme proaste de propaganda, sau ar fi putut exista unul singur care sa produca sase-sapte filme cu adevarat exceptionale. Pe noi asta ne-a interesat – exceptia. In uniformizarea ideologica si intelectuala din anii comunismului era extrem de greu sa fii o exceptie.
Cum ai ajuns la structura filmului? A fost sugerata de interviuri sau de filmele cineclubistilor?
Eu vin dupa o experienta considerabila de jurnalism de televiziune. Am facut reportaje si documentare pentru Pro TV, Televiziunea româna, Antena 1, Realitatea TV. Primul dusman pe care trebuie sa-l inving in mine in primul rând e plictiseala. Educat atâta vreme la scoala audientelor, nu vreau ca publicul, chiar daca se afla in sala de cinema, sa se plictiseasca urmarind un documentar de-al meu. (La fictiune e altceva, acolo imi permit din când in când abateri de la regula asta.) Pe de o parte, am vrut ca filmul sa fie o naratiune care sa curga lin din punctul A in punctul Z, povestind de fapt un fragment din istoria României, pe de alta parte era absolut necesar ca in povestea asta sa fie introduse fragmente din filmele acestor oameni si raportari la ele. Oricum, când tai un film de o ora si 23 de minute din 38 de ore de material, ai ceva regrete. Ca a trebuit sa renunti la fragmente care in sinea lor erau OK, dar care nu se integrau in naratiunea finala.
In ce fel ti s-a modificat imaginea despre aceste cinecluburi dupa ce ai stat de vorba cu oamenii si le-ai vazut filmele?
Mi se pare acum, dupa ce am facut un film despre ei, ca erau oameni mult mai liberi in pasiunea lor decât suntem noi azi in meseria noastra de cineasti profesionisti. Probabil ca nu aveau Cannesul sau Berlinul sau Venetia in cap tot timpul (cum avem noi) si, daca filmele erau facute de cele mai multe ori pe banii lor, isi puteau permite sa-i lase rece aprecierea sau indiferenta colegilor cineasti amatori. Erau originali pâna la capat. Oricum, in comunitatile lor erau eroii zilei. Cred ca aceste doua situari le erau suficiente.
Documentarul vostru arata ca s-au facut si filme subversive si experimentale, de pilda Nuca si aluna de Iosif Costinas, sau filmele lui Nicolae Mandea care amintesc de animatiile lui Norman McLaren.
Zona de film subversiv si experimental a fost activa. Filmele lui Iosif Costinas au fost provocatoare nu doar estetic, ci si ideologic. Aruncau de fiecare data in aer esafodajul ideatic al comunismului. La rândul lui, domnul Nicolae Mandea, actualul rector al UNATC, era interesat de zona de film experimental in care desenul animat se combina creativ cu imaginea reala, dar stopata, accelerata sau modificata cromatic.
Cum erau oamenii astia in afara cineclubului? Ce fel de vieti aveau? Erau atât de boemi? Un hunedorean povesteste in film ca ascultau Led Zeppelin, dar ei lucrau totusi in fabrici si uzine.
Din povestile lor mi-am dat seama ca ei se constituiau intr-un nucleu boem de o buna factura intelectuala. La Timisoara, de exemplu, erau cunoscuti in tot orasul si legatura lor cu comunitatea era foarte strânsa. La rândul ei, societatea de acolo ii percepea ca pe o insula de rezistenta si de fronda in marea comunista. Marea lor majoritate vedeau in cadrul cinecluburilor filme ale unor regizori mari ai momentului, filme imprumutate de la Cinemateca Romana, citeau carti despre cinema, uneori puneau in practica la nivelul lor de dotare tehnica ceea ce aflasera despre stilul unor regizori renumiti. Astfel, majoritatea cinecluburilor au fost niste focare de cultura vizuala.
De ce ai ales la final sa aduci in fata spectatorului, timp de minute bune, imaginile dure cu mortii revolutiei de la Timisoara?
Imaginile din finalul filmului meu, realizate de domnul Mircea Radu de la Timisoara, n-au fost vazute de nimeni timp de 27 de ani. Ele pun punct unui film, dar rezuma si o epoca. Mi se par niste imagini-limita, caci dincolo de imaginile mortii filmate frontal, casant si fara menajamente, nu mai exista nimic. Doar neantul. Un ecran negru. Am vrut ca prin acele imagini sa ne aducem aminte cumva de conditia noastra de fiinte muritoare si, totodata, sa nu uitam ca istoria contemporana a acestei tari triste si cam fara umor a fost cladita pe niste crime ingrozitoare ai caror autori nu au fost descoperiti nici azi. Desi toata lumea stie cine sunt.