Cartea este structurata in doua mari perioade: (1) secolul al XVIII-lea si prima jumatate a secolului urmator si (2) cea de dupa Revolutia de la 1848. Pentru a analiza prima perioada, autorul se bazeaza si pe surse externe, ale calatorilor straini care au trecut prin Principate incepând cu secolul al XVIII-lea, când Chestiunea Orientala s-a aflat pe ordinea de zi a marilor puteri europene, fie ca vorbim despre cele aflate in imediata apropiere (Austria sau Rusia erau cele mai interesate), fie ca erau mai departate (Anglia, Prusia sau Franta). Situatia culturala a Principatelor nu era deloc stralucita, ea fiind dominata mai degraba de factorul elen. Educatia in regimurile fanariote era precara, chiar daca „in Principate intra, cel putin la nivel institutional, in competenta Bisericii Ortodoxe. (…) In activitatile comerciale cu Transilvania sau cu Balcanii se folosea de obicei greaca, germana sau italiana, in vreme ce accesul in administratie era conditionat de cunoasterea limbii grecesti“. Si limba turca ar fi fost relativ raspândita in rândul elitei, ca urmare a raporturilor de dependenta fata de Constantinopol. Fanariotii greci – care inca au o imagine profund negativa in mentalul românesc – s-au preocupat totusi de dezvoltarea }arilor Române. Nu trebuie uitat ca „valul cel mai puternic de tiparituri in limba româna a fost generat la Bucuresti si a fost asociat multa vreme cu numele lui Constantin Mavrocordat (1711-1769), unul dintre cei mai invatati si dinamici domni fanarioti“, un poliglot, vorbind foarte bine italiana si germana, intelegând si franceza.
O alta ipoteza care se creioneaza destul de clar din cartea istoricului britanic este confuzia autoritatilor tariste fata de spatiul românesc si, mai ales fata de cele doua principate. Insa incurajarea românilor fata de otomani a dus la coagularea lor politica, ceea ce deja nu mai convenea rusilor. Principatele deveneau mai ambitioase decât ar fi fost cazul si mai putin maleabile decât ar fi vrut tarul. Astfel incât, in final, rusii s-au trezit ca in calea expansiunii spre teritoriile slavilor din sud a aparut o stavila care le-a barat, si cu ajutor european, drumul spre sud. Principatele au fost o capcana pe care si-au construit-o intr-o buna masura si singuri.
„Primele ziare in limba româna au aparut in Principate cu sprijin din partea Rusiei si in timpul ocupatiei rusesti“, arata Alex Drace-Francis. Este vorba despre „Curierul rumânesc“ si „Albina româneasca“ (1829), iar continutul lor, era – cum altfel – cenzurat. „Contradictiile faceau parte integranta din natura protectoratului rus, care mai intâi a impus valorile laice ale Luminilor poporului român, pentru ca apoi sa le interzica din cauza consecintelor sociale.“ In prima jumatate a secolului al XIX-lea, sistemele de educatie din Principate cunosteau influenta rusa „atât prin vestimentatie, cât si prin rang, profesorii detineau o pozitie recunoscuta in aparatul birocratic si, in vreme ce posturile ministeriale erau rezervate prin traditie boierilor mostenitori, profesorii puteau sa progreseze in cadrul sistemului si sa exercite o autoritate considerabila. (…) O mare parte dintre cei care obtineau posturi in Principate erau români din Transilvania“ si, in ciuda vulgatei istorice nationaliste, uneori acestia nu erau foarte bine primiti, mai ales greco-catolicii, deoarece clerul ortodox inca detinea puteri ample in sistemul embrionar de educatie.
Rusii erau atenti si suspiciosi fata de influenta limbii franceze si a sistemului francez de educatie, in timp ce ei insisi foloseau aceste instrumente (cel putin la nivelul restrânsei elite). Limba si civilizatia venite din Franta impuneau de o maniera categorica, de aceea nu surprinde sa afam ca „in perioada 1830-1860 au fost traduse in româna 615 lucrari literare, filosofice, stiintifice si didactice, cu alte cuvinte 10-20% din tot ce s-a publicat. Marea majoritate a acestor traduceri (aproape 60%) erau facute din franceza“.
A doua jumatate a secolului al XIX-lea a cunoscut o dezvoltare mult mai accentuata a educatiei si culturii decât in prima parte, având in vedere dinamismul si chiar coerenta politica a perioadei (lucru destul de rar la români). Dupa Revolutia din 1848 in }ara Româneasca ocupata de rusi si de otomani, invatamântul a fost desfiintat pur si simplu, fiind restabilit in 1851, când se puteau numara doar 2.000 de elevi. In 1860 a fost infiintata Universitatea din Iasi si, peste patru ani, cea din Bucuresti. In acelasi an a fost votata si Legea instructiunii publice, care impunea obligativitatea educatiei pentru toti copiii intre 8 si 12 ani. Intentii frumoase, chiar laudabile, insa problemele au aparut când acest sistem trebuia sustinut financiar. Chiar si asa, in 1890 in România erau 7.000 de profesori (raportat la populatia regatului, de sase milioane de locuitori, nu erau atât de multi).
Si activitatea publicistica a cunoscut o explozie: in 1880 aparea câte un ziar local in aproape toate capitalele noilor judete. In 1890 functionau si 40 de tipografii, iar in 1878 din 91 de ziare bulgaresti, 57 apareau pe teritoriul românesc. Dupa venirea lui Carol I (1866), numarul periodicelor românesti s-a marit spectaculos, chiar daca nu rezistau prea mult timp (in Botosani intre 1866 si 1890 au aparut 36 de ziare), iar aceste ziare de provincie preluau operele marilor autori români, insa, „in conditiile neaplicarii efective a legilor privind drepturile de autor, le aducea sacestorat putini bani in mod direct“.
In concluzia autorului, „cultura româna nu a fost nici rezultatul politic al unei miscari culturale interne, nici produsul psihologic al practicilor de lectura instituite de capitalismul tiparit. A fost mai degraba un amestec de forme si practici prin care mijloacele pentru diseminarea ideilor despre natiune si iluminare au fost atât instituite, cât si simulate“.
Alex Drace-Francis, Geneza culturii române moderne. Institutiile scrisului si dezvoltarea identitatii nationale 1700-1900, traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Editura Polirom, Iasi, 2016