Daca afirmi ca Occidentul are o problema cu integrarea musulmanilor, ca doar mimeaza egalitarismul si toleranta, cand in realitate practica o marginalizare discreta, dar eficienta, a strainilor – sau a celor perceputi ca straini, ne-albi, neeuropeni –, risti sa fii catalogat drept stangist, antioccidental, chiar comunist. Daca sugerezi ca problema o constituie acuta tendinta fundamentalista intoleranta, antioccidentala si, adiacent, antisemita (evreii si institutiile lor din Europa par a fi una din tintele predilecte), care a devenit extrem de vizibila in religia islamica, ajungi sa fii etichetat drept conservator, rasist, chiar xenofob.
Dar discutiile nu sunt solutii, iar etichetarile nu sunt rezolvari. Explozia (deloc metaforica) a terorismului islamist – pe care trebuie sa fii natang ca sa nu o recunosti – a provocat mai degraba fracturi ideologice in tabara victimelor. Chiar daca efectul nu va fi fost scontat de teroristi, el ii ajuta enorm. Nu numai ca societatea europeana e mai dezorientata si mai fragmentata ca oricand in ultima jumatate de secol, ci, mai grav, majoritatea care se contureaza in sanul acestei societati este una nationalista si izolationista. In asa-numita lume democratica revine in forta sindromul cetatii asediate. Practic, singura reactie coerenta la atacurile extremiste o reprezinta ascensiunea extremismului national si local. Rezultatul e usor de banuit – si e dezastruos pentru toata lumea. Si as indrazni sa spun ca o mare parte din vina o poarta excesele discursului corect politic, care a potentat tocmai extremismul in ascensiune din lumea occidentala contemporana.
Mai clar: atunci cand, de teama unor reactii xenofobe, guvernele, mass-media, intelectualii progresisti s-au straduit sa ascunda sau sa minimalizeze actele criminale ale fundamentalistilor islamici, ei n-au facut altceva decat sa dea apa la moara extremismului european. Azi e foarte greu sa ascunzi un eveniment – de orice fel – opiniei publice, iar daca incerci s-o faci, ii oferi de fapt doua evenimente, al doilea fiind insusi actul tainuirii. Ca bonus, intervine si reactia emotionala a populatiei, una de suspiciune fata de guvern, politicieni, intelectuali si presa, cei care au incercat sa le ascunda adevarul. Daca guvernul ne minte, inseamna ca adevarul e in tabara celorlalti. Astfel se creeaza un teren propice pentru sentimentele xenofobe si izolationiste, exploatate cu siretenie de politicieni dornici de ascensiune. Asa se ajunge la Brexit. Asa ar putea ajunge extrema dreapta la putere in mari democratii ale Europei. Poate in Franta, poate in Marea Britanie, poate in Austria, Cehia, Polonia… Si, incet-incet, ura naste ura, cele doua uri se stimuleaza una pe alta si cine stie pana unde se poate ajunge, fiindca prea a fost liniste in Europa in ultimele decenii.
Pare-se ca nici stabilitatea nu e intotdeauna buna. Naste neputinta politica, clisee propagandistice devenite litera de evanghelie (cum se intampla cu corectitudinea politica), birocratie si ineficienta. Unii vorbesc de o epoca de decadenta, de un crepuscul al Europei democratice. S-ar putea sa fie o exagerare, iar in realitate lucrurile sa stea mult mai simplu. Asta nu inseamna ca exista solutii simple sau imediate.
Chiar dimpotriva. Imi amintesc un proverb, usor vulgar, dar foarte potrivit in contextul dat: „Maimuta, cand n-are ce face, se scarpina in cur pana isi face o rana“. Si, cum omul se trage din maimuta…