Rubrici  -  Oltita Cintec  -  

Din culise, teatrul se vede intotdeauna diferit decat atunci cand stai cu fata catre rampa. Iar multi dintre cei care participa la realizarea lui nu se vad din sala, nici in timpul reprezentatiei, nici la aplauze. Teatrul e conventie, iluzie, iar munca „artisticului de executie“ e in egala masura in­semnata pe fiecare secventa de activitate. In artele scenice e greu de cuantificat prin masuratori si determinari precise cine, cum si cu cat a contribuit la produsul final care e spectacolul. Genurile crea­tiei colective amorseaza creativitatea in etapele de pregatire a unui proiect, notiunea de echipa fiind finalmente mai importanta decat individualitatile care o compun. O echipa functionala, cu sanse de reusita, e un ansamblu in care specialisti diversi, complementari, uniti de scopuri commune, isi realizeaza sarcinile competent, in relatie directa cu ceilalti parteneri, preluand unii de la ceilalti, oferind unii altora. Ca intr-un sistem complex ale carui mecanisme depind de inlantuirea potrivita si se alimenteaza reciproc. Actorii au maxima expunere, ii vedem seara de seara. Dar, pentru ca ei sa intruchipeze personajele si sa anime actiunile dramatice, o intrea­ga masinarie umana se pune-n actiune cu ore bune inaintea ridicarii cortinei. Perioada optima de realizare a unei noi productii e, in teatru, intre sase si opt sap­tamani. E intervalul cand regizorul, scenograful, muzicianul, coregraful, light designer-ul, actorii compun sincretic noua creatie, uneori elaborata mental in luni intregi de gandire, de framantari, de indoieli, iar atelierele de productie si tehnicienii le asigura toate conditiile adiacente pentru a se exprima artistic. Construiesc decorurile, confec­tioneaza costumele, fac in­re­gis­trarile audio, pun la punct luminile. Regizorul tehnic preia spectacolul dupa premiera si, ani la rand, atat cat el ramane pe afis, are grija ca toate reprezentatiile sa li se infatiseze spectatorilor exact cum a fost prima. Deontologia ocupatii­lor artistice ii obliga la conservarea spectacolului la fel ca in seara inaugurala, la evitarea degradarii lui.

La jumatatea drumului dintre o meserie tehnica si una creative

Tehnicul de scena trudeste deja cu ore in avans fata de venirea actorilor, in functie de complexitatea montarii. Artistii trebuie sa fie prezenti la teatru cu macar o ora inainte, pentru a se costuma, machia, pentru a-si incalzi vocea si corpul, pentru a revedea textul, daca e cazul. La intrarea spectatorilor in sala, in scena si la cabine totul trebuie sa fie gata de start, totul trebuie sa fie verificat. Adesea, tehnicul de scena are si el pre­gatire artistica. Profesiunile acestea se plaseaza undeva la juma­tatea drumului dintre o meserie strict tehnica si una creativa, pentru ca, de exemplu, luminile la teatru inseamna mult mai mult decat aprinderea unui reflector, iar sonorizarea nu e doar apa­sarea unui buton prin care se transfera sunetul in boxe. Tehnicienii de teatru buni au ochi si urechi sensibile, au simt artistic, ajung sa se inteleaga cu artistii si fara cuvinte. De aceea sunt atat de greu de gasit, iar cum, din pacate, cursuri de perfectionare nu se fac nicaieri in tara, secretele me­seriei se transmit de la seniori la tineri, se „fura“ si ii obliga sa fie autodidacti. Spuneam ca unii tehnicieni au studii artistice, dar din varii motive s-au dedicat acestui compartiment. Un exemplu clasic, din istoria teatrului romanesc, e al lui Ion Sava, care a fost regizor teh­nic, apoi regizor artistic care a revolutionat prin crea­tiile sale indraznete scena bucuresteana antebelica. 

Imi amintesc de un film de televiziune realizat in 2015 de BBC, The Dresser, care a readus in atentie rostul unui personaj esen­tial pentru orice actor: cabinierul. Realizat de Richard Eyre dupa cunoscuta piesa de teatru a lui Ronald Harwood, Cabinierul, filmul l-a adus in rolul vedetei de teatru pe Anthony Hopkins, iar in Norman, slujitorul sau de incre­dere, pe Ian McKellen. Erau multi „Sir“ pe afis si in povestea ecra­nizata, cu totii maestri ai interpretarii textelor shakespeariene. Filmul e o privire din interior, in acelasi timp acida si comica, in complicata lume a teatrului. Ro­nald Harwood e originar din Afri­ca de Sud, dar s-a mutat la Londra pentru a studia actoria, la Royal Academy of Dramatic Art. A ajuns apoi la Shakespeare Company, patronata de Donald Wolfit, al carui cabinier personal a fost vreme de cinci ani. Wolfit era specializat in interpretarea eroilor imaginati de bardul de la Stratford-upon-Avon, iar cea mai reusita dintre toate productiile a fost Lear. Biografii spun ca era intr-o permanenta si acerba concurenta cu John Gielgud, Paul Scofield si Laurence Olivier. Experienta de cabinier a fructificat-o Harwood in scrierea piesei, care, in varianta pentru marele ecran, i-a adus nominalizarea la Oscar. Piesa surprinde excelent psihologia complicata a artistului de teatru, amalgamul de egolatrie, pasiune, daruire pe care acesta le dezvolta ca personalitate extrovertita care are nevoie de public, care se hraneste din admiratia fanilor. {i anonimatul, modestia cabinierului, o umbra fidela a vedetei, dispus sa-i creeze nu doar confortul atat de ravnit, ci sa-i to­lereze si toate capriciile, indis­pozitiile, sa-i acopere infidelitatile si greselile, sa-i pregateasca nu doar costumele si recuzita, ci sa il protejeze si de toate invidiile, umo­rile si manevrele din unghe­rele oricarei trupe. C-asa-i la teatru!