Cronică de carte  -  Marius Mihet  -  

Ajunge, in deznadejdea lui, sa creada intr-o retorica nihilista. Spune el: De ce aproape toate lucrurile trebuie sa-mi para propria lor parodie? De ce trebuie sa mi se para ca aproape toate, nu aproape: toate mijloacele si artificiile artei nu mai sunt bune astazi decat pentru parodie? Confesiunea protagonistului din Doctor Faustus s-a transformat de ceva vreme in evidenta, iar literatura postmoderna a profitat cel mai mult de pe urma unor asemenea ramasite ale zilei de ieri.

In esenta lui umana, nu ma in­doiesc ca Petru Cimpoesu a traversat situatii asemanatoare.

Numai ca scriitorul roman a dezvoltat o metafizica aparte, as zice chiar miraculoasa, in preaj­ma unui verdict apocaliptic: cine rade la urma, nu mai rade deloc. Pro­verbul revalorizat de I.D. Sarbu nu-i pe placul scriitorului moldo­vean. Nu pana la capat. Asa incat cel din urma anesteziaza cu instrumentele postmodernismului toata greutatea de sens. Iar aici se poate juca la nesfarsit cu parodierea proverbului. Caci, in ceea ce scrie Petru Cimpoesu, uneori cel de la urma rade mai bine. Dar si mai bine rade cel care rade tot timpul. La fel de adevarat e si ca nu poti rade multa vreme. Mai ales daca ne gandim la romanul din postcomunism. E nevoie de senzational, de mirari con­spi­ra­tio­niste, de incurcaturi si oglinzi in oglinzi. De spectacol.

Lumea lui Petru Cimpoesu pro­iecteaza scenarii ale actualitatii parodice in care cititorul este ademenit sa faca niste exercitii de substituire. Fireste ca nu poti convinge individul de astazi sa intre in joc fara a-i oferi curio­zitati, iar anecdotica trebuie sa func­tioneze caleidoscopic. Odata tintuit in fotoliul potrivit pentru a urmari povestea asa cum trebuie, cititorul lui Cimpoesu isi da cu parerea despre „fictiunile ilicite“. Si cum ii apare povestea din Christina Domestica si Vanatorii de suflete? In primul rand ca o istorie a Romaniei din perioada tranzitiei. O poveste de pe vremea cand nu stiam nimic si credeam orice. Si totul era posibil. Mai apoi, cand pragmatismul a luat locul inocentei, teoria conspira­tiei a castigat tot mai multe minti. Prin urmare, fictiunea lui Cimpoesu nu mai apare astazi pentru multi neverosimila. Se vor gasi, cu certitudine, multi care vor afirma sfatosi: „Dom’le, fireste ca am avut o insula vulcanica, numita Roland, pe vremea lui Ceausescu, in mijlocul Pacificului, furata ulterior de Noua Ordine Mondiala, poate chiar de extraterestri – de care, cu siguranta, tot americanii si rusii se ocupa sa nu afle si prostimea“. In al doilea rand, vor citi o istorie a vietii domestice, cu femei suspicioase si implicate tot mai mult social, preocupate de mediatizare si de triumful pe cat posibil al feminismului naiv. Nu lipsesc spioni, agenti dubli, sarlatani, actori, militari pacificatori, afa­ceristi cu moturi in frunte etc.

Balciul desertaciunilor vesele de pe insula cuprinde toata fauna umana contemporana.

Cum poti face fata unui asemenea asalt al realitatii suprasolicitate? Petru Cimpoesu se slujeste de parodic si nu greseste. Acolo unde eroul amintit al lui Thomas Mann ar simti ca doar sinuciderea il mai ajuta, Petru Cimpoesu insista si mai mult. Chiar daca rasul lasa locul sarcasmului si ironiei, grotescului si dramati­cului. Pacientii lumii contemporane traiesc crize multiple, greu de contabilizat altfel decat prin retete absurdiste. Irezistibil atras de manifestarile indivizilor ce-o populeaza, scriitorul face ce stie mai bine: insceneaza, dubleaza mirajele, controleaza exploziile, exagereaza cu zambetul pe buze. De buna seama ca nu poti avea un simt al umorului, nici unul al pa­rodicului, fara a simti pe masura. Adica mult. Solicitarile au nevoie de motivatii decantate tragic. Pana si onomastica precizeaza primejdia acalmiei parodice: Komatown, Baakho…

In spatele autorului e un individ care intelege lumea alterata din jur

Carevasazica, in insula strategica pentru intreg universul mi­suna conspiratii ideologice, religioase, metafizice, militare, feministe, extremiste s.a.m.d. Rolan­zii isi sus­tin liderul impostor, dar mai presus de toate ei se cred – si sunt intr-o oarecare masura – buricul pamantului. Drept pentru care, atunci cand Valerian si Jeni (escroci profesionisti) o conving pe Christina ca deplasarea polilor poate fi oprita chiar de ei, insula genereaza cu adevarat energii teatrale. Fireste ca tot acest carnaval fraudulos nu reabiliteaza ceea ce lipseste de peste tot: sufletul. Dar aprinde imaginatia. {i ea da in clocot, explodeaza, iar artificiile se vad de departe. Chiar de Autorul insusi, nimeni altul decat un alt „vanator de suflete“. Din tot taraboiul planetar se disting cati­va pierduti in interogatii (pseu­do)existentiale: Christina, cu fobiile ei simpatice, are si motive. Vic, sotul, ofiter in armata Statelor Unite, este si agent CIA, iar tatal ei, Como, se dovedeste un extra­terestru periculos. Agentul Smith ajunge si el sa incurce realitatile si adevarul printre atatea mani­pulari, doctorul Thomas crede ca binele e mai viclean decat credea si asa mai departe. Deti­natorul Graalului este insa securistul Pabo Carlan, care nu stie sa profite cum trebuie de me­moriile lui Ceausescu.

Daca ar fi avut mai mult curaj, Petru Cimpoesu putea sa insce­neze o farsa editoriala cu titlul Memoriile lui Ceausescu, fara a deconspira un timp autorul real. Cu siguranta astazi ar fi un mi­lionar fericit, trai­tor, cum altfel?, pe o insula achizi­tionata in sco­puri creative.

Asa functioneaza Petru Cimpoesu: fictiunile lui ilicite, cum le numeste, definesc realitatea repovestita prin propria imaginatie. Cea din urma nu poate construi decat prin parodic, prin intertextualitate si absurd. Indaratul lumii lui, in spatele autorului e un individ care intelege lumea alterata din jur, care pricepe apocalipsele tonice si triumful unui ridicol imposibil de contracarat. Nu-i ra­mane decat sa traduca asa cum stie mai bine contrafacerea unei realitati din care se poate salva putin, tot mai putin. Cheia car­tilor lui Petru Cimpoesu inseam­na a extrage din extravagantele lui parodice esentele tragice, a dilua infrastructura comica pana la depunerile ei originare.

Romanul lui Petru Cimpoesu vitalizeaza chiar zonele ofilite ale imaginarului comun. Se reazema pe contradictie si dezacord, pe di­sonanta rationala si exagerarile locului comun. In toate, literatura lui reactualizeaza caricaturalul si bluful institutionalizat.

Christina Domestica si Vana­torii de sufleteeste un foarte bun manual de supravietuire a primului deceniu postcomunist si nu numai, o feerie absurdista a ne­voii de istoricizare dintr-o lume tot mai lipsita de sens.

Petru Cimpoesu, Christina Domestica si Vanatorii de suflete, Editia a II-a revazuta, Iasi, Editura Polirom, 2016, 432 pag.