Stimate domnule Nichita Danilov, putem discuta despre lucrurile cu adevarat importante in tonalitate minora? (In timp ce formulam intrebarea, imi venea in minte calugarul ironic-martial Ferapont din poemele dvs.)
Putem discuta despre orice in orice cheie, minora sau majora. Cheia minora iti ofera, totusi, o libertate mai mare de manevra. Poti cobori sau urca o nota, in functie de context si de starea ta launtrica. Cheia grava, dimpotriva, iti limiteaza posibilitatile investigatiei interioare. Sunt, desigur, poeme, daca ne referim la poezie, care se scriu aproape de la sine. Aici nu mai conteaza tonalitatea. Ea e adiacenta poemului. Gravitatea nu poate fi sustinuta, totusi, la nesfarsit. Sufletul omenesc nu gaseste in interiorul sau suficiente resurse pentru asta. Tonul urca si coboara, asemenea respiratiei. Discursul poetic lung are nevoie de contrapunct. De schimbare de ritm sau de perspectiva. Altfel devine obositor si se dezumfla de la sine. Uneori, prea multa gravitate zgarie timpanul. Daca aceeasi tema e abordata dintr-un alt unghi, sa spunem usor ironic, imediat perspectiva se schimba. Iar gravitatea isi arata si cealalta fata a ei. Zambetul, ironia trezesc in suflet o stare de bucurie. Chiar si atunci cand te apleci asupra unui abis, nu trebuie neaparat sa-ti incrunti fruntea. Ci cauta sa-l infrunti cu bunatate si blandete. Cauta sa arunci o pietricica in fantana care esti tu si apoi asculta cu seninatate ecoul. Contempla-l auditiv. Apoi vizual. Vei auzi o muzica incantatoare.
„Ma, tu nu cumva esti al lui Ferapont?“
Cand am scris poemul Noua variatiuni pentru orga, am avut in fata ochilor imaginea bunicului meu pe linie paterna. Numele sau a fost Ferapont. Avea o figura impozanta si niste ochi oblici ce se intindeau spre tample. Barba neagra, revarsata pe piept. Murise cu vreo cinci ani inainte de-a ma naste. Din pricina unei lovituri de barda, data noaptea pe furis, cand intra pe poarta. A mai trait vreun an sau doi dupa aceasta intamplare. Nu avea voie sa se atinga de alcool, dar a ignorat acest fapt. Avea ceva arabesc sau turcesc in el. Mi-a adus aminte de figurile cazacilor descrisi de Solohov in romanul Pe Donul linistit. Cine stie, poate avea radacini pe acolo?! Mama mi-a povestit ca in primavara in anul in care a murit obisnuia sa stea sub streasina casei si sa contemple turturii ce se topeau.
„Nu e pacat, Natalia, i-a spus, aratandu-si dintii albi ca neaua, sa-i ingrop de pe acum in tarana? Macar unul sa fi picat, asa, ca de samanta. Dar n-a picat niciunul.“ Si apoi a adaugat: „Nu-i nimic, asa mi-a fost, pesemne, soarta. Sa le vorbesti frumos copiilor pe care-i vei naste despre bunicul lor. Sa vina in ziua de inviere si sa ciocneasca oua rosii la mormantul meu.“
Desi avea o fire apriga, sufletul ii era bun ca painea calda. Stiindu-i slabiciunile, multi profitau de el. Ceva din firea lui mi s-a transmis in gena. Si nu numai din fire. Revenind in sat dupa o absenta de 30 de ani, in timp ce ma indreptam spre fosta locuinta a bunicilor, la un moment dat, am auzit strigandu-ma un glas: „Ma, tu nu cumva esti al lui Ferapont?“. „Sunt, i-am raspuns batranului cu barba alba ce statea la poarta. Dar cum de ati ghicit? Sunt plecat de aici de foarte mult timp.“ „Foarte simplu, a raspuns batranul, porti pe chip pecetea lui.“
Daca tot am atins pragul Fratilor Karamazov, m-as stradui sa aflu daca ati intalnit vreodata figura – ireprosabila poate – a unui batran care sa-i fi tinut locul staretului Zosima?
Nu, n-am intalnit. Zosima este unic. Dar un fel de Zosima laic a fost, daca stau sa ma gandesc, chiar tatal meu. Era un povestitor innascut. Si stia sa intoarca vorba omului cum dorea el. De la el cred ca am deprins harul improvizatiei, al sofisticii de zi cu zi.
Lucian Blaga are un vers celebru, devenit aforism: „Eu cred ca vesnicia s-a nascut la sat“ (Sufletul satului). In cazul dvs., cum s-ar aplica axioma?
Cred ca in cazul meu ar trebui folosita o alta sintagma. In loc de „sat“ am putea folosi cuvantul „granita“. Sau „margine“. Tind sa cred ca marginea ma defineste. Ea imi tine loc si de paradis, si de infern. Oriunde as merge, orice as face, orice as gandi, oricum as respira, marginea ma insoteste fidela ca o umbra. Nu pot sa ies din „cercul“ ei.
M-am nascut la marginea dintre lumi si, as putea spune, chiar la marginea istoriei, intr-un sat situat la granita, unde harta Romaniei se agata in cui. Mi-am trait copilaria acolo, exilat intr-un fel de Ev Mediu postmodern, avand impresia ca ma aflu in centrul lumii. In plina era proletcultista, in timp ce Dumnezeu era hulit pretutindeni in jur, in satul meu credinta, portul, datinile si obiceiurile ramasesera neschimbate de cateva veacuri.
Mai tarziu, in adolescenta, cand deja eram la Iasi (familia a plecat din sat in 1964, imediat dupa colectivizare: eram priviti ca niste chiaburi, desi nu dispuneam de cine stie ce pamant; familia mea era, totusi, instarita), mi-am regasit copilaria atunci cand am vazut filmul Andrei Rubliov, de Tarkovski. Intr-o astfel de atmosfera am trait si eu, cufundat intr-un Ev Mediu animat de credinta, de icoane, de sfesnice si aureole de sfinti.
Ma sculam trezit de sunetul clopotelor si ma culcam privind stralucirea clopotelor albite de razele lunii.
Dumnezeu era acolo, prezent in fiecare loc, si acesta era pentru noi lucrul cel mai important.
Oriunde te duceai, il gaseai pe Dumnezeu. Dar si pe Diavol. Binele si raul se amestecau de-a valma, si pentru a le putea separa trebuia sa apelezi la rugaciune, dimineata si seara, uneori si noaptea, atunci cand fortele nevazute ale intunericului iti invadau somnul. Te sculai, rosteai o rugaciune in soapta, aruncai o privire spre candela palida ce ardea mereu sub icoane si te culcai linistit la loc. In afara de Dumnezeu mai era insa si granita. O granita inca proaspata, dureroasa, ca o rana vie sadita in piept. Ea fusese trasata intre satul meu, Climauti, si satul unde se nascuse mama, Fantana Alba, acolo unde a avut loc pogromul. Ea separa doua lumi, a noastra si cea de dincolo. Si, daca la Climauti te puteai intalni cu ingerii lui Dumnezeu pe pajiste, la cimitir sau pe ulitele satului, dincolo de granita marcata de un gard inalt de sarma ghimpata si cativa stalpi indicatori pe care straluceau insemnele unei puteri intunecate, ingerii fusesera alungati si in locul lor bantuiau patrulele de soldati si de militieni ai lui Anticrist.
Le simteam deseori umbrele lungindu-se, traversand fasia de pamant arata si ascunzandu-se in lanul de porumb. Cateodata umbra rotunda a unui cozoroc ni se profila pe acoperisul casei, aciuindu-se mai apoi in pridvorul bisericii vechi de lemn de peste drum. Batand toaca, preotii aveau grija sa alunge cozorocul inapoi in satul de dincolo de granita. In locul lui veneau insa, dupa un timp, alte cozoroace ale tovarasilor de aici, veniti sa colectivizeze satul.
„Acolo clopotele fusesera topite“
Tovarasii venisera odata cu nametii. Mai intai patru. Apoi numarul lor crescu pana la zece. Intrau prin casele oamenilor. Nu se inchinau si nici nu-i intrebau de sanatate. Aruncau cate un ochi prin gospodarii, numarand caii si vacile ce rumegau fanul in iesle, privindu-le cu ochii lor linistiti. Intrau si in sopron, sa vada unde se adapostesc treieratorile, alaturi de pluguri, grape si alte ustensile. Masurau din ochi si fanul adunat in sura. Aruncau cate o privire si in cotetul de oratanii si in locul unde se odihneau intr-o rana ramatorii. Striveau cu cizma chistoacele de Marasesti si Nationale si ieseau pe poarta, fara sa spuna de ce au venit.
Cate unul mai arunca, in treacat, un cuvant. „Dar baia aia de aburi la ce va foloseste, odata ce va simtiti sufletul curat?“ Sau: „N-are rost sa va mai potcoviti caii, ca la primavara va veni oricum dezghetul“.
Si, intr-adevar, dezghetul a venit. Iar caii au fost scosi unul cate unul din ograda si manati la abator.
Timp de doua saptamani, tovarasii au bantuit pe ulitele satului, apoi au disparut dupa un timp, nu inainte insa de-a inspecta granita napadita de nameti. Au privit indelung urmele de caini si de iepuri ce se indreptau spre satul vecin.
Au cautat pe sub stratul inghetat de zapada si urme de om, dar n-au gasit si s-au dus. Oamenii au razuit lavitele pe care s-au asezat trimisii lui Anticrist si au afumat incaperile cu smirna. Au stropit portile cu agheasma si au tras clopotele ca sa indeparteze raul de la casele lor. Si raul s-a indepartat, dar nu pentru mult timp. Mai intai s-au topit nametii si au venit puhoaiele, iar satul a fost napadit de ciori. Iar cand au razbit coltii ierbii, au revenit si tovarasii.
Mai multi si mai decisi.
Oamenii priveau cu teama granita, care parea sa se fi mutat din loc. Acum, ce era dincolo avea sa fie si aici, si aceasta ii inspaimanta peste masura. Acolo clopotele fusesera topite, iar icoanele taiate in bucati, odajdiile arse si cadelnitele umplute cu smoala si namol urat mirositor. In locul credinciosilor, prin lacasurile sfinte se perindau militieni si vite. Slujbele religioase fusesera interzise. Mortii nu mai aveau parte de prohod, mirii de cununie si nou-nascutii de botez. Iadul rosu de dincolo de granita avea sa se transfere si aici.
Dincolo de granita rareori se zarea tipenie de om.
Cateva pufoaice veneau la vremea cositului, coseau iarba dintre cele doua fasii apoi dispareau. Niciodata nu razbatea de acolo nici un glas. Oamenii pareau muti, iar coasa ce fosnea prin iarba nu se auzea nici ea, de parca taisul i-ar fi fost invelit in carpe. Sau ca si cum iarba pe care o coseau ar fi fost din calti. La vremea secerisului, oamenii din sat incepeau sa se agite. Strangeau de prin casa tot ce apucau si, la lasarea serii, luand-o pe albia paraului, se indreptau spre granita, sa-si imparta saracia cu vecinii lor, cazuti prada imparatiei lui Anticrist, carand dupa ei o groaza de tagarte, mascate de frunze si de iarba, incat semanau cu niste capite de fan.
Capitele o luau pe cararuie, urcau si coborau. Se opreau din timp in timp sa se odihneasca. In urma lor, facand mereu cate-un ocol, se puneau si alte capite in miscare. Cand ajungeau aproape de fasie, capitele se desfaceau in snopi. La randul lor, snopii o luau la vale, rostogolindu-se peste fasia arata. Ajungand dincolo, se descompuneau din nou in doua. Unul ramanea pe loc, iar altul se intorcea langa ceilalti. Facand de cateva ori aceasta miscare de dus-intors, satenii de aici lasau dincolo de fasia arata o multime de saci si de panere pline cu zahar, paine, slanina si ulei, altele cu haine nou-noute aduse de la targ.
Era de ajuns apoi sa sune o data clopotul cel mare, pentru ca dinspre satul vecin sa inceapa sa se rostogoleasca, luand-o peste camp, gramezi de maracini, care, dupa ce saltau pachetele in carca, manati parca de un vant naprasnic, refaceau, rostogolindu-se de-a dura spre casa, drumul indarat. La orizont, in urma unora si altora, granita ardea ca o rana vie, ce nu voia sa se vindece cu nici un pret.
„Granicerii romani ne umflau si ne duceau la pichet“
In 1952, cand m-am nascut, granita fluida deja era stabila. Lumea insa nu se impacase intru totul cu existenta ei. In copilarie, cand parintii ne trimiteau cu vacile la pascut, aveau grija sa ne spuna: „Nu cumva sa calcati pe granita. Nu vrem sa avem necazuri… Si aveti grija sa nu scapati vitele peste fasia arata, ca ni le iau granicerii la pichet“.
Luandu-ne cu joaca, uitam de aceasta povata si ne trezeam cu vitele trecute de partea cealalta. Nu stateam prea mult pe ganduri si alergam dupa ele si le manam indarat, dupa care maturam cu grija urmele cu niste maturici improvizate din ramuri de rachita.
Uneori, cand vedeam ca granicerii ne neglijeaza, incingeam un „rudus“, un fel de batuta jucata intr-un cerc impartit in cateva segmente, chiar pe fasia arata. Spre seara, se dadea alarma si granicerii romani ne umflau si ne duceau la pichet. Scapam insa destul de ieftin: parintii nostri veneau dupa noi, cu tagartele incarcate, iar granicerii, dupa ce primeau pretul convenit, tinand cont ca totusi eram copii, ne dadeau drumul acasa. Acasa, desigur, ne primeam portia de nuiele pe spinare. Dar tot nu ne astamparam. Tentatia necunoscutului era prea mare.
In expeditiile noastre, aveam grija insa sa nu trecem granita sovietica, foarte bine delimitata si pazita cu strasnicie de soldati in uniforme impecabile. Cel putin noi asa le percepeam. Eram fascinati de cozoroacele lucitoare, de sepcile imense, de culoare kaki, de epoletii ce aruncau sclipiri orbitoare peste granita. Eram, de asemenea, fascinati si de cupolele aurite ale bisericilor si manastirilor de la Fantana Alba ce se profilau in departare, desi stiam ca sovieticii le dadusera o alta destinatie.
Asta se intampla la Fantana Alba, de unde bunicii din partea mamei, impreuna cu cele trei surori ale ei, s-au refugiat, pribegind vreme de cativa ani clandestin prin Romania proletara. Cateodata, in zilele de sarbatoare, cate un flacau trecea dincolo ca sa-si viziteze rudele ramase in Fantana Alba. Statea ascuns in sat ziua, iar noaptea venea inapoi.
„Era ceva necurat in dragostea lor“
S-au derulat acolo si cateva povesti de dragoste. Adevarate romane.
Indragostitii sfidau orice pericol, trecand granita la orice ora din zi sau de noapte. Era un Dumnezeu care veghea deasupra lor. Daca ar fi fost prinsi, ar fi infundat ani buni de Gulag sau de Canal. Mi-a ramas intiparita in memorie povestea lui Nazarie si a Marfei. El era un barbat in floarea varstei, usor trecut de patruzeci de ani. Ea, ceva mai tanara. Nazarie era din Climauti, iar Marfa din Fantana Alba. Romanul lor de dragoste s-a desfasurat pe la sfarsitul anilor cincizeci. Amandoi erau insurati. Nazarie avea doi fii, mai in varsta decat mine. Iar Marfa, din cate am inteles tragand cu urechea, avea o fetita ce umbla deja la scoala. Satul vuia de zvonuri. Marusea trecea granita de doua-trei ori pe saptamana, iar Nazarie disparea si el din sat dupa plecarea ei, luandu-i urma. Nimeni nu a putut pune stavila acestei iubiri. Rudele si cunoscutii au incercat de nenumarate ori sa-i desparta. Nu au reusit. Pareau sortiti unul altuia. Lipiti cu trupurile unul de altul ca niste siamezi. Dragostea lor tragica si nabadaioasa a intors satul pe dos.
Se iubeau in cele mai neasteptate locuri. Seara se ascundeau in capitele de fan. De acolo luau drumul satului. Dadeai peste ei si in baia de aburi parasita. Ii gaseai inclestati in grajd. Se iubeau in iesle, in pridvorul bisericii, dar si in clopotnita, pe malul raului, langa caminul cultural, in biblioteca scolii, sau in spatele magazinului satesc, printre lazile de marmelada stivuite langa gard. Oamenii isi faceau cruce. Femeile scuipau in san. Babele bodoganeau pe lavita. Era ceva necurat in dragostea lor. Sotia lui Nazarie a umblat zadarnic si la preot, si la vrajitoarele din sat. Nici rugaciunile, nici descantecele nu au putut opri dragostea in loc. Marturisesc ca pentru mine constituie o enigma faptul ca nu au fost prinsi de graniceri. Sa fi fost la mijloc hazardul? Sa nu fi aflat autoritatile de o parte si de alta a granitei de aceste treceri clandestine a frontierei? Au stiut, dar au inchis ochii? Cum de nimeni dintre sateni nu i-a tradat? In timp ce scriu aceste randuri, imi trece prin minte si un alt gand: dar poate ca femeia avea o misiune? Poate ca venea sa ia, printre altele, si pulsul vietii de aici? Dar el? El cum de a scapat? Nu stiu. Normal ar fi fost sa fie prins si trimis ani buni la Canal. Povestea aceasta s-a terminat insa la fel de brusc cum a inceput. Intr-o zi, femeia n-a mai aparut. Si nici barbatul nu s-a mai incumetat sa treaca dincolo. Oamenii si-au reluat viata obisnuita, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
„Intregul sat a fost scos in fata catedralei si tinut in genunchi“
Legat de Fantana Alba, mama ne povestise o scena care mi-a ramas pentru totdeauna intiparita in memorie. La scurt timp dupa intoarcerea armelor de catre armata romana, in sat si-au facut aparitia trupele sovietice. Atunci, cativa credinciosi de rit vechi s-au suit in clopotnita si au tras de acolo focuri de arma in directia trupelor de bolsevici, pe care ii considerau drept oamenii lui Anticrist. Sovieticii au ripostat de indata, ciuruind clopotnitele cu mitraliera. Dupa care a inceput teroarea. Intregul sat a fost scos in fata catedralei si tinut in genunchi timp de douazeci si patru de ore. Abia dupa venirea armatei romane, credinciosii de rit vechi au fost eliberati si trimisi la casele lor. Printre ei s-au aflat bunicii si parintii mei.
Granita m-a urmarit pretutindeni. A fost o prezenta constanta in existenta mea. M-a urmarit si in anii de scoala, si in perioada facultatii, m-a urmarit si in viata literara si in cea sociala. Intre mine si ceilalti s-a aflat intotdeauna o fasie arata peste care nu puteam trece.
Cateodata, fasia era strajuita de sarma ghimpata. Cateodata ea devenea o simpla linie imaginara trasata pe o foaie de hartie. Incercam sa trec dincolo de marginea ei, faceam un pas spre ceilalti, apoi reveneam in banca mea. Venisem dintr-o alta lume. Coborasem dintr-un Ev Mediu intarziat si m-am trezit deodata intr-o lume ce-mi era straina. Copilaria mi-am petrecut-o parca pe o alta planeta, desprinsa, cum v-am spus, din Rubliov-ul lui Tarkovski. In acest film, mai tarziu, mi-am regasit o parte din eul pierdut. Lumea in care copilarisem nu diferea prea mult de cea descrisa de Tarkovski. Ea functiona parca dupa aceleasi legi. Pe primul plan se afla credinta. Datinile si obiceiurile transmise din generatie in generatie erau respectate cu sfintenie. Cand a venit colectivizarea, lucrurile s-au schimbat. Comunismul venea ca o avalansa. Ca sa scape de „ciuma rosie“, parintii s-au gandit sa se mute la oras. Deposedati de pamant, in sat nu-si mai gaseau rostul. S-au gandit sa vina la oras, pentru ca noi sa invatam carte. La un an de la colectivizare, am parasit, rand pe rand, satul natal. Intai fratele meu, apoi eu si apoi, dupa un timp, si parintii.
Oricat de mult am incercat sa ma adaptez, granita dintre mine si ceilalti continua sa existe. Am nimerit intr-o clasa de elita. Toti veneau la scoala parca scosi din cutie. Gulerele camasilor le erau scrobite, iar cravatele rosii stralucitoare. Incercam sa tin pasul cu ei. Imi calcam singur hainele si, desigur, lucrul acesta se cunostea de la o posta. Pantalonii mei aveau, de obicei, doua sau trei dungi, iar camasile purtau urmele fierului incins peste masura. Si totusi, in ciuda acestor neajunsuri, la lectii faceam fata. Raspundeam corect la intrebari, iar uneori dadeam raspunsuri neasteptate. Profesorii erau insa reticenti.
La fel s-a intamplat mai tarziu si in viata literara. Intre mine si ceilalti s-a aflat intotdeauna o fasie arata peste care nu pot trece.
Cateodata ma trezesc jucand tontoroiul pe marginea ei.
Ce meserii/ profesii v-au fascinat in copilarie?
Am visat sa ma fac marinar. Eram fascinat de apa. Sunt fascinat si acum. Marea era insa, din pacate, la celalalt capat al tarii. Acolo erau si Dunarea, si Delta, unde am ajuns mult mai tarziu. A trebuit sa ma multumesc cu micile iazuri sapate in curtile oamenilor. Si cu raul Moldovita, unde mergeam cateodata, trecand prin alte sate (Costisa, Fratautii Noi), la scaldat. Vara stateam la iaz de dimineata pana seara. Iarna ne jucam pe ulita sau ieseam sa schiez pe camp (schiurile mi le faceam singur, apeland la niste doage de butoi) pana se insera. In orice vremuri si locuri ai trai, copilaria nu se uita. In ea se afla o parte din paradis.
Existau, in Bucovina copilariei, semne venite de prin Siberia sau trecea din vreme in vreme cate un OZN? (Ce povesti rulau in sat?)
Povesti despre OZN, nu. Dar oameni ce fusesera in lagarele kaghebiste din Siberia reveneau din timp in timp acasa. Aratau ca niste spectre. Aveau un aer umil, vulnerabil. In ochii lor se puteau citi o parte din suferintele pe care le indurasera acolo. Erau marcati de teama ca se vor intoarce din nou in acel tinut cumplit. De aici si imaginea extraterestrului din romanul Masa si extraterestrul, publicat la Polirom. Extraterestrul arata ca un mujic scapat din lagar. Si tot in acest roman veti putea gasi o parte din etosul si povestile fabuloase ce circula in aceste locuri.
Va amintiti prima intalnire cu televizorul? In ce film v-ar fi placut sa jucati?
Cred ca era prin ’65. Un var de-al meu care statea la internat m-a invitat intr-o duminica la scoala, ca sa urmaresc un meci. Da, teribila inventie. Bunica mea Tatiana era ferm convinsa ca televizorul nu-i decat o inventie a necuratului si ca inauntrul sau e cuprinsa o lume intreaga, redusa in dimensiuni. Figura ei am evocat-o tot in romanul Masa si extraterestrul. Mi-ar fi placut sa joc in Goana dupa aur.
In ce credeati pe atunci, in afara de Mos Craciun? Purtau sarbatorile de iarna semnele multiculturalismului?
La noi Craciunul avea o conotatie strict religioasa, fiind cu totul diferit fata de satele din jur.
Stim ca, uneori, oamenii isi conduc viata dupa un motto sau un dicton. V-au atras expresiile idiomatice, vorbele din popor?
Mi-ar fi placut sa-mi calauzesc viata sau macar poezia dupa un dicton. Dar nu a fost sa fie. A trebuit sa ma descurc, orbecaind de multe ori de unul singur prin bezna si lumina, si fara dicton. Oricum, consider ca vei face ceea ce ti-e predestinat sa faci. Si ceea ce nu, nu. Totusi, daca stau sa ma gandesc mai bine, m-am calauzit mult timp, mai ales in anii tulburi de tinerete, dupa preceptul extras din Vechiul Testament: „Dinte pentru dinte…“. Apoi, cand m-am maturizat, am incercat, dar nu am reusit intotdeauna, ca atunci cand am primit o palma sa intorc si celalalt obraz. Atunci cand te jigneste cineva, mai da-i o sansa sa te jigneasca inca o data. Poate ca va avea, la un moment dat, mustrari de constiinta si-si va da seama singur ca a gresit.
„Nichita – fabulos“
V-ati gandit, prin adolescenta, ca purtati macar un prenume (Nichita) predestinat sa devina scriitor?
Atunci cand in clasa a XII-a am vazut in cartea de limba romana portretul lui Nichita Stanescu, acesta fiind prezentat, alaturi de Marin Sorescu, ca unul dintre cei mai importanti poeti contemporani, mi-am zis: „Pai daca poate el, de ce n-as putea sa fiu si eu?“. Instinctiv i-am tinut partea. Voiam ca Nichita sa fie primul. Si se pare ca a fost. Intamplator, mizasem pe un cal castigator. Ceva mai tarziu, in perioada debutului, m-am lepadat de el. Apoi, recitindu-l, am revenit. Am scris si o carticica despre el: Celalalt Nichita, aparuta la Ed. Tracus Arte in 2013. Dar apropo de Nichita: ce intamplare! Raspunsul acesta s-a intamplat sa-l scriu tocmai in ziua de 13 decembrie, cand poetul Necuvintelor s-a ridicat la cer! A fost un poet minunat, poezia era modul sau de-a respira. Fabulos.
V-a ramas vreo anecdota din perioada debutului?
Mi-a ramas, desigur ca mi-a ramas. Am vrut sa public un grupaj in revista „Viata studenteasca“. Trecand prin Bucuresti, m-am dus la redactie. S-a intamplat ca de poezie sa se ocupe atunci poetul Dinu Flamand. I-am aratat versurile. Dinu Flamand le-a citit cu atentie. Mi-a zis: „Mai, voi astia de la Iasi sunteti imbacsiti de metafizica…“ Poeziile insa i-au placut. Se gandea sa ma publice pe o coloana. Eram bucuros. In sfarsit, aveam sansa de-a publica intr-o revista din capitala. Apoi, cercetandu-ma pe sub ochelari, Dinu Flamand a zis: „Te public, daca iti schimbi numele. Danilov nu suna tocmai bine. Gaseste-ti un pseudonim“. Faptul acesta m-a iritat. Imi cautasem mult timp un pseudonim. N-am reusit sa dau peste unul potrivit. Rasfoisem cartea de telefon in cautarea unui nume care sa se plieze pe persoana mea. Alegeam cate un nume, dar imediat aveam remuscari. M-am dus si-n cimitirul Eternitatea. Am inceput, trecand pe alei, sa citesc numele in gand. Erau, desigur, multe interesante. Dar ceva parca scartaia. Urechea mea nu se putea obisnui cu ele. La un moment dat, tot navigand printre morminte, am dat peste numele Nichita si am tresarit. Ceva mai incolo am dat si peste Danilov. Si atunci m-am oprit. Amintindu-mi de toate aceste avataruri, m-am iritat si, trecand peste dorinta mea de-a publica in „Viata Studenteasca“, am replicat: „Credeti ca numele de Dinu Flamand suna mai bine decat Danilov?“. Bineinteles ca n-a mai aparut nici un grupaj, iar volumul de debut si cel care a urmat au avut parte de cronici negative, prima semnata de Constanta Buzea, a doua de Dinu Flamand. Cu timpul, tot intersectandu-ne la diverse sindrofii literare, aproape ca ne-am imprietenit.
Cand v-ati simtit un scriitor imbratisat de lumea literara „oficiala“? Cand ati citit la Cenaclul de Luni sau cand vi s-a acordat Premiul USR pentru debut (Fantani carteziene, 1980)?
Atunci cand am aparut, era in vara lui 1980, cu un grupaj masiv (11 pagini de poezie) in Revista „Viata Romaneasca“. Pana atunci nu reusisem sa public decat foarte putin. Revistele din Iasi erau destul de rezervate in privinta mea. A fost ca o minune. Minunea a infaptuit-o poetul Ioanichie Olteanu (facea parte din grupul lui Doinas). I-a placut poezia mea. M-a sunat personal la o saptamana dupa ce-i lasasem versurile pe birou si m-a publicat imediat. Ii raman indatorat si astazi. Apoi a urmat debutul. Si, dupa debut, premiul si invitatiile de rigoare. Gloria mi-am impartit-o cu prietenii, petrecand pe terasa Corso din Iasi. Au fost vremuri minunate. Stand pe terasa, discutam pana noaptea tarziu despre literatura.
Ati ratacit sau ati hasurat vreun manuscris care ulterior sa va fi parut pretios?
O, sigur ca da. Am hasurat multe.
S-ar putea ca unele sa existe undeva prin sertare. Ar trebui sa fac un pic de curatenie in hartiile mele vechi.
Ce ar insemna politici literare/ culturale azi?
Burse de creatie. Sustinute de diverse institutii, atat private, cat si de stat. Creatorii au nevoie de ele pentru a avea o motivatie in scrisul lor. Politicile culturale trebuie sa stimuleze producatorul direct. Adica: scriitorul, pictorul, actorul, muzicianul etc. Din pacate, stavilele birocratice il tin pe artistul ce produce opera de arta cat mai departe de resursele de finantare. Beneficiaza multi de pe urma politicilor culturale. Mai putin producatorii directi.
Cititi din Biblie?
Citesc. Mai ales Cartea lui Iov. In momentele de cumpana. Citesc si Patericul. Si evangheliile. Cata simplitate, cata intelegere umana, cata durere, cata lumina, cat adevar…