Liderii partidului-stat de azi au amintit, plini de morga, de milioanele care i-au votat pe ei. In fata milioanelor, cateva sute de mii par sa nu conteze. Dar conteaza – conteaza mult mai mult decat milioanele care au votat PSD. Au uitat ca si Ceausescu era votat din patru in patru ani de milioane de oameni, iar cei care i-au doborat regimul nu erau decat cateva sute de mii.
Ar fi stupid si nedrept sa emit judecati civico-morale asupra celor care se manifesta impotriva puterii sau, din diverse motive, nu o fac. Democratia inseamna sa recunosti si dreptul celuilalt de a sta cuminte in gaoacea lui, asteptand rezultatul confruntarilor. Ca in decembrie 1989. Sau dreptul de a ramane indiferent.
Doar ca si acum, ca si in 1989, cele cateva sute de mii sunt forta activa, dinamica, a tarii, sunt cei care misca lucrurile. Cei care conteaza. Iar liderii partidului-stat o stiu foarte bine. De aceea se tem. De aceea sunt ezitanti, iritabili, uneori grosolani, alteori concilianti. Fiindca, dupa cum zicea laureatul Nobel, vremurile se schimba.
Azi in Romania nu mai poate nimeni sa scoata militarii in strada si sa le ordone sa traga in manifestanti. Ar fi de neconceput – si chiar daca s-ar gasi cineva suficient de iresponsabil ca sa dea un asemenea ordin, nu cred ca s-ar supune cineva. Nu mai e posibil nici sa umpli trenuri cu muncitori sau mineri inarmati cu bate, care sa mearga si sa reprime manifestatia in numele „poporului“, asa cum s-a intamplat si in decembrie 1989, si in iunie 1990. Azi o mineriada – sau un echivalent – ar insemna un dezastru ireparabil chiar pentru cei care ar organiza-o. Si nici nu mai poti sa ascunzi sau sa minimalizezi ceea ce se intampla in tara, fiindca suntem mult prea conectati la restul lumii pentru ca astfel de momente sa treaca neobservate.
Desi poate ca unii duc dorul vechiului model inchis si strict ierarhizat, nu se poate sa nu-si dea seama pana si ei ca acele vremuri au trecut. Romania de azi e altfel. Iar asta e si marea problema a actualilor lideri politici: traiesc in mare parte in Romania de ieri – care mai exista, nu-i vorba, fiindca ei insisi au avut grija sa o mentina in trecut, in saracie si dependenta, pentru a o putea controla. E Romania manifestantilor si votantilor adusi cu autobuzele, pe liste de prezenta si cu pancarte facute la sediul partidului. Numai ca intre timp, in afara controlului lor, a crescut Romania cealalta, pe care o vedem in marile piete ale oraselor, cea a oamenilor satui de abuzuri, constienti de drepturile si libertatile lor si destul de inimosi ca sa pretinda o viata onesta intr-o tara decenta – si nu doar pentru ei, ci si pentru cealalta Romanie.
Asta n-au priceput, de exemplu, liderii Partidului Social-Democrat. Pacaliti de aparenta lor victorie zdrobitoare din alegeri, au luat-o ca pe un mandat in alb. {i ei, si multi alti oameni politici de la noi traiesc in trecut anume, in acel trecut in care liderii controleaza discretionar statul si sunt deasupra legii comune. De aceea – si spre binele social-democratiei, chiar daca nu si al oamenilor care pretind ca o reprezinta –, ar fi bine sa piarda in fata strazii, sa piarda pana si puterea. E singura lor sansa de a avea cu adevarat partide politice, reprezentante ale interesului public, si nu gasti oligarhice de mahala politica. E si sansa noastra de a scapa de spectrul unei recidive autocratice care ar putea provoca un nou val de emigrare.
Iar daca ar fi asa, in viitor, cine stie, poate ca unii dintre manifestantii de azi vor vota chiar si cu social-democratii. Caci vremurile se schimba.