nconfundabil denumit Chicago blues. Pus in lumina reflectoarelor de-o pleiada remarcabila de interpreti, compozitori si manageri, fenomenul a capatat contur, consistenta si vivacitate, modelat continuu de – intre altii – Muddy Waters, Willie Dixon, Little Walter, Howlin’ Wolf, Walter Horton, Koko Taylor, stimulati de abilitatea financiara a lui Len Chess. Numele care se scriu cu litere mari pe afise aveau alaturi, drept ajutor sau concurenta, o liota de bluesmeni la fel de motivati sa caute si sa exploateze filonul aurit. Carey Bell, James Cotton, Buddy Guy, Otis Rush, Hound Dog Taylor, Luther Allison, Lonnie Brooks, Magic Slim, Eddie Clearwater, Billy Boy Arnold, Fenton Robinson, Junior Wells, Byther Smith si alte sute, daca nu mii de nume care nu spun nimic ascultatorului obisnuit din zilele si partile noastre de lume, daca nu este vreun patimas amator al genului. Ar putea spune insa consumatorului de muzica populara, indeosebi al genului detestat si impropriu numit manele. {i asta dintr-un motiv ce nu tine de teoria muzicala, nici de ierarhizarea in functie de vreun criteriu valoric. Simplu si omenesc: foarte multi reprezentanti ai stilului Chicago blues sunt copiii celor din prima sau dintr-a doua liga si duc mai departe mostenirea lasata de inaintasi. Ce poate fi mai frumos?
Muzica este arta care nu sta niciodata pe loc. Aparent, o partitura scrisa acum doua sau trei sute de ani de un compozitor ca Vivaldi sau Mozart n-are cum sa se schimbe. Dar notele puse pe-o hartie nu inseamna mare lucru daca nu sunt cantate. Or, aici intervine schimbarea: nici un interpret nu seamana cu altul si nici nu vrea sa fie confundat cu cineva care a mai cantat ce-a inscriptionat compozitorul pe portativ. Nici macar in blues, un gen teoretic atat de auster incat n-ar permite divagatii. Bluesul se confunda insa cu personalitatea fiecarui om care simte nevoia sa strige la un moment dat: „Aoleu, mama, pentru ce m-ai nascut?“. Ca unii au facut din asta o afacere, tine de natura umana. Afacerea e sterila, daca agentii nu se implica total. Si asta o spune un mostenitor al bluesului, pe nume Ronnie Baker Brooks.
Este fiul cel mare al chitaristului Lonnie Brooks si a implinit 49 de ani. A inceput sa invete chitara la doar sase anisori, iar la 19 era pe scena impreuna cu tatal sau. Un deceniu si mai bine l-a insotit pe vijeliosul lui parinte, fara sa se lase dominat de personalitatea acestuia. Nu i-au lipsit ocaziile sa cante alaturi de numele mari ale blues-biz-ului, precum Clapton, B.B. King sau Buddy Guy. Influentat stilistic de chitaristi pur-sange, precum Johnny Winter sau Stevie Ray Vaughan, Ronnie aduce uneori in concerte si adieri sulfuroase din mostenirea lui Jimi Hendrix. Eforturile sale, definite scurt si la obiect pe site-ul personal, se centreaza pe construirea unui fel de pod intre generatii: sa fie destul de autentic pentru batrani si sa capteze ceva din energia tinerilor. Este un crez pe care l-a materializat, foarte exigent, in doar patru discuri: Golddigger (1998); Take Me Witcha (2001); The Torch (2006) si Times Have Changed (2017, Provogue).
Lansat recent, discul de la Provogue (primele trei au fost editate de Watchdog) este produs de Steve Jordan, un tip solicitat de multe superstaruri blues-soul. Inregistrate in studiouri din Memphis si Nashville, cele 11 piese beneficiaza de prezenta batranilor consacrati Steve Cropper, Bobby „Blue“ Bland, Lee Roy Parnell, Lonnie Brooks, dar si a congenerilor Al Kapone, Angie Stone ori Todd Mohr.
E un disc de ascultat indeosebi acum, cand vremurile chiar se schimba.