Rubrici  -  Oltita Cintec  -  

Ratatouillee o fictiune de ani­matie, dar, ca in toate productiile de gen, scenaristii – de regula cautand ideile si elaborand in echipa, dupa reguli care au in vedere, printre altele, oferta existenta pe piata cinematografica, originalitatea, surpriza tematica, psihologia privitorilor etc. – dezvolta teme semnificative, ce de­pasesc orizontul de adresabilitate infantil. In Ratatouille, actiunea se petrece la Paris, intr-un restaurant, nu zic de top, zic haut niveau, in bucataria si eleganta lui sala de mese administrate de rafinatul Gusteau. Remy e un sobolan de la tara a carui dorinta cam contra firii este sa ajunga chef, iar ima­gi­natia scenaristilor intretese firele epice cu pricepere si inteligenta artistica, oferind o frumoasa poveste despre invingerea imposibilului, deruland secvente ce tin privitorii cu sufletul la gura si ii fericesc cu happy-end. Un rol decisiv in story il are pierderea unei stele Michelin, dar, schematizand, finalmente binele si dreptatea biruiesc, iar fiecare pri­meste fix ceea ce i se cuvine. Naratiunea e, desigur, mult mai complexa, include si un inspector sanitar, mai multi sobolani, cativa bucatari si degustatori de man­caruri si, ajungem la partea interesanta, un critic! Nu un critic teatral, nu, ci unul gastronomic, dintre aceia a caror penita are puterea de a acorda sau a lua stele Michelin.

Miza stelelor Michelin e mare, ele au capacitatea de reprezentare a calitatii culinare. Celebrii producatori de cauciucuri care le-au dat numele le-au initiat prin realizarea unui ghid al carui scop era pur pragmatic: sa-i ajute pe soferi sa gaseasca locuri decente in care sa manance, apreciate cu una, doua sau trei stele. Ideea a fost atat de bine primita, incat in scurt timp ghidurile au devenit etalon al inaltelor standarde. Stelele sunt acordate sau retrase de experti degustatori, respectati si temuti deopotriva, cu grile de evaluare foarte complicate.

In Ratatouille, evaluatorul este Anton Ego, iar maniera in care e portretizat condenseaza o multitudine de idei, unele preconcepute, altele adeva­rate, ale perceptiei publice asupra criticilor, indiferent de domeniu. Ego insumeaza insusiri culese din realitate sau atribuite afectiv si, ca orice portret robot, calitatile ori defectele asociate nu se re­ga­sesc niciodata intr-o singura persoana. Contururile genereaza un tipar amuzant, din a carui plas­muire nu lipseste, evident, umorul si sarcasmul. Nu de alta, dar si scenaristii, ca toti artistii, au macar cateva polite de platit celor care le oglindesc munca prin evaluare. {i nu intotdeauna laudativ.

„Noul are nevoie de prieteni“ si „uimeste-ma“ sunt doua dintre replicile esentiale ale criticului. Citarea reflecta scopul oricarui critic si al procesului analitic. Dar mai vizeaza si dificultatile pe care le intalnesc intotdeauna inovatiile, fie ele de arta gastronomica sau teatrala, creatiile ce propun so­lutii iesite din linie. Neobisnuitul cere si din partea consumatorilor deschiderea in a-l primi si clasifica, pregatirea necesara pentru a-l intelege. Avangardele au avut mai intotdeauna probleme in calea catre public, provocand si testand abilitatea de a le trata drept ceea ce sunt – deschizatoare de noi drumuri. Criticul este si el un „consumator“. Unul mai pretentios, gra­tie expertizei profesionale, mai in masura sa aprecieze in ce cote o propunere e revolutionara ori doar una dintr-o lunga serie ase­manatoare. De aceea, misiunea lui e sa identifice si sa sprijine noul. Apelez ca argument la Anton Ego: „Din multe puncte de vedere, munca unui critic e usoara. Ris­cam foarte putin, dar detinem puterea asupra celor care ofera judecatii noastre creatia lor si pe ei insisi. Propasim critica negativa, distractiva de scris si de citit. Dar adevarul amar cu care noi, criticii, trebuie sa ne confruntam e ca, in marea schema a lucrurilor, o crea­tie de nivel mediu are, probabil, mai mare impact decat putem noi stavili prin cronici. Vine insa o vreme cand un critic risca intr-ade­var ceva, iar asta se petrece cand cauta si sprijina «noul». Lumea nu e, de cele mai multe ori, deschisa noilor talente, noilor creatii. Noul are nevoie de prieteni!“. 

Prezenta unui critic da frisoane celor despre care urmeaza sa scrie

Un catalizator al intrigii este acest Anton Ego, ale carui recenzii au forta de a „ucide“ un gastronom ori de a-l sui pe-un piedestal. Scenaristii au fost inspirati, construindu-l ca la carte si, in ciuda profilului de personaj negativ, antagonic, sa fie indragit. Numele ales e  sinteza insusirilor acelei tipologii care crede ca le stie pe toate si ii place sa aiba mereu ultimul cuvant. Infatisarea, postura, mersul, comportamentul, ticurile configureaza impecabil si ludic un crochiu caracterial, incondeind o intreaga breasla. Inalt, uscativ, palid, incercanat, cu ochelari, sobru pana la martial, criticul culinar e in contrast absolut cu mediul despre care scrie. Imbracat cernit, are un aer inspaimantator, pe care-l sustine si vocal. In versiunea originala (dublarea mi se pare o oroare, dar despre asta, cu alta ocazie), vocea e a lui Peter O’Toole, dura pana la abraziv, apasand cuvintele si literele rasu­natoare din ele. Accesorizat cu un carnetel si cu o unealta de scris – „recuzita“ oricarui critic adeva­rat –, pare ca vaneaza orice neregula si o noteaza pentru utilizarea ulterioara in cronica. Ce-i drept, prezenta unui critic da, mai intotdeauna, frisoane celor despre care urmeaza sa scrie, iar intransigenta si cinismul sunt si ele legendare, desi nu intotdeauna reale. Ceea ce sugereaza si scenaristii lui Ratatouille la sfarsit, cand il „inmoaie“ pe Anton Ego, impresionat de felul de mancare simplu, traditional, care-i aminteste de fericita copilarie. Si, lovitura de teatru, schimba tabara, trecand de partea celor pe care-i in­tepa cu penita. Cum ziceam, Ratatouille e o fictiune.