Motivatia pentru La drum cu tata era si de ordin personal. (Autobiograficul functiona poate si ca amuleta norocoasa.) Tatal ei a trait in 1968 povestea pe care ea o spune acum pe ecran. Dincolo de motivatii personale si ambitii, La drum cu tata e filmul unui cineast stapan pe meseria lui, disciplinat, muncitor si cu o anume intuitie & adaptabilitate legate de ce e bine sa faca. Asta inseamna, probabil, ca s-a integrat bine in Germania si ca a gasit modalitatea prin care poate profita de avantajele originii ei romanesti. In genul in care si Fatih Akin, cineast german de origine turca, si-a gasit zona lui in cinematografia germana (si apoi europeana), cu subiecte care legau tara natala de tara adoptiva si care ii permiteau sa se integreze pastrandu-si individualitatea.
Vorbit mai mult in germana (eroii sunt svabi care pleaca din Arad spre Germania, iar mare parte din actiune se desfasoara oricum in afara Romaniei), La drum cu tata arata prea putin a film romanesc, tradand educatia insusita de regizoare la scoala de film din München si apetenta pentru un gen de cinema care nu e minimalist sau realist, asa cum ne-au obisnuit filmele romanesti din ultimii ani. La drum cu tata e mai aproape de genul de poveste nostalgica din Good Bye, Lenin! (2003, r. Wolfgang Becker) decat de Marfa si banii (de Cristi Puiu, filmul care a lansat in 2001 noul val romanesc). Oricum, filmele romanesti recente nici nu prea se intorc in trecut.
Deci avem de-a face cu o poveste nostalgica, nu cu o reconstituire literala, aceasta si pentru ca povestea e legata de nostalgiile autoarei privind Romania. Exista, totusi, cateva neajunsuri. Uneori filmul are un aer europudding, accentuat si de faptul ca se intoarce in trecut. Scenele de la Dresda, unde tatal si cei doi baieti plecati in interes medical cu masina din Arad spre Germania de Est si care sunt sechestrati impreuna cu alti romani dupa ce Ceausescu a condamnat invadarea Cehoslovaciei de catre rusi, sunt neclare ca intentie pana cand, in fine, aflam motivul sechestrarii, dar trece ceva timp si ne pierdem rabdarea impreuna cu personajele.
Partea finala, cu comunistii vest-germani peste care dau romanii de-abia fugiti de comunism mi se pare interesanta, dar riscanta. Interesanta pentru ca sugereaza ideea ca libertatea e personala, interioara oriunde ai trai si ca libertatea deplina nu ti-o ofera nici o ideologie, plus ca e o provocare pentru cei doi frati care aleg pana la urma unul sa continue pe calea compromisului (refuzandu-si astfel libertatea interioara), celalalt sa-si asculte constiinta asumandu-si riscul de a-si pierde libertatea fizica. E riscanta deoarece complica povestea, faramitand centrul de greutate. Punctul slab al filmului nu sta dupa parerea mea in regie, cat in dificultatea povestii de a tine tot timpul nordul. Mai sunt si niste situatii putin fortate ca reactie a personajelor – vezi confruntarea fratelui mai mic (Ovidiu Enciu) cu securistul (jucat, altfel, cu aplombul obisnuit de Doru Ana).
In fine. In general, filmul e agreabil si iti face personajele principale simpatice. Revenirea lui Ovidiu Schumacher, care s-a stabilit in Germania, intr-un film si de limba romana ar trebui continuata.
Pe de alta parte, daca spui ca Alex Margineanu si Ovidiu Enciu chiar arata ca niste actori din Vest, uiti ca, de fapt, tot filmul e occidental. Aerul lui retro face ca si locuinta modesta din Arad sa arate bine, frumos luminata de galbenul copt al veiozelor.
La drum cu tata, de Anca Miruna Lazarescu. Cu: Alex Margineanu, Ovidiu Enciu, Ovidiu Schumacher, Susanne Bormann