Pe premierul Calin Popescu Tariceanu l-am putea asimila unui portar promitator, dar care, ca sa parafrazez ultima remarca desteapta si plina de haz auzita de la comentatorii nostri, „pare sa fi baut apa dupa Carlos”. Cer scuze cititorilor care nu stiu cine e Carlos: e baiatul acela finut din Portugalia, care a ajuns cu surle si trimbite in poarta echipei campioane, dupa care a inceput sa-si piarda noptile, culoarea naturala a parului si, intr-un final, sa para ca-si ia adio si de la mintile de profesionist. In fapt, cum sa nu-i lipim cu abtibild pe spate prim-ministrului numarul „1”, daca tot e „premier”?
Reprezentarile mentale ale celor mai importanti oameni din statul roman mi s-au cuibarit in minte dupa ce-am vazut programul de pe Televiziunea publica, de marti seara, in care premierul si presedintele s-au luat la harta prin telefon, in emisiunea moderata (ce cuvint rar, tot mai rar!, in atari conditii…) de Liviu Mihaiu. Iar povestea inceputa mai sus, in care Traian Basescu pare a juca murdar si pe flancuri, timp in care Tariceanu face giumbuslucuri in poarta si ii mai trage cite-un scuipat cu efect adversarului obraznic, a fost excelent semnalata si descrisa de unul dintre cei mai buni editorialisti romani, Catalin Tolontan, in editia de miercuri a „Gazetei sporturilor”. Scria acolo domnul Tolontan ca nu e nici o diferenta intre povestea televizata de marti seara si emisiunile de sport in care Pinalti acuza arbitrajul si se ia de un alt nu-mai-conteaza-cum-il-cheama presedinte de club.
Da, e adevarat, acest text nu contine, in atari conditii, nici o idee originala. Da, m-am hotarit sa scriu pe acest subiect si dupa ce l-am citit pe „Tolo”. Daca, in general, redundanta e un flagel nasol, care nu arata decit faptul ca detii arta de a te invirti vagabond in jurul cozii avind o singura idee – si aia fixa!, in presa, o idee preluata de la un coechipier si re-spusa poate accentua un adevar de care unii se indoiesc, crezind ca „istoria se repeta” nu mai are nici macar valoare de truism. Pentru ca, in 1996-1997-1998, cind Emil Constantinescu ii arata ofsaidul lui Victor Ciorbea sau lui Radu Vasile (o fi fost invers?), oamenii politici inca mai aveau retineri in a se balacari public. Astazi, Traian Basescu si Calin Popescu Tariceanu par a fi uitat ca, pe linga puterea pe care o detin, au si o puternica valoare simbolica. Si amindoi incep sa semene, in prezenta lor televizata, cu Marian Iancu sau cu Meme Stoica. Le-as recomanda amindurora sa revada un excelent film clasic, in care un individ candideaza la misto la presedintia SUA, ba mai si cistiga, iar ultimul cadru din pelicula e cu proaspatul ales intrebindu-se, speriat, „si acum eu ce naiba fac?!”.