Studentul, insa, nu cauta glorie. El e un om ca toti oamenii, un om simplu, un om care vrea dreptate, fara „termeni si conditii“, fara textul de subsol cu caractere mici. De asta se si afla aici, in vagonul ticsit de timp al trenului spre Bucuresti, cu perdele de panza gri, care par a fi fost bej la inceput, cu compartimente inghesuite si murdare, mirosind a praf si – curios! – fum de tigara si culoare mai stramte decat pantalonii skinny, pentru un oarecare motiv foarte in voga zilele astea. Dar nu se plange. Cum ar spune taica-sau, calul de dar nu se cauta la dinti, or biletul a fost dar. De la stat pentru tanara generatie cica, dar, la cum stau lucrurile, se pare ca pentru biletul asta gratis are de platit multi ani de-acum incolo, deci poate ca ce spune taica-sau nu e chiar aplicabil.
Ajuns in fata compartimentului, isi mai verifica o data biletul si intra, dand respectuos din cap catre oamenii deja asezati, care ii raspund zambind. Sunt cuprinsi cu totii de o discutie aprinsa, dar politicoasa, care pare a anima intreaga incapere. Dar, desi atmosfera e prietenoasa si invita la interactiune, Studentul ramane observator interesat mai degraba decat un interlocutor. Nu-i place sa vorbeasca, desi subiectul e unul de interes comun, care pare ca a aprins intreaga natiune in ultimele zile. Se vorbeste despre libertate. Instalat pe cat de confortabil posibil in scaunul rigid, asculta replicile vivace ale copasagerilor si i se pare ca n-a mai auzit cuvinte atat de vii in limba asta de cand se stie, desi e cea pe care-o aude si o vorbeste in fiecare zi. Sunetele-i scapara muzical in urechi si parc-ar vorbi si el, doar ca sa vada daca ar suna la fel. Daca da, poate ar vorbi mai des. Daca da, poate ar merge cu trenul mai des. Din experientele lui si din ale cunoscutilor, mersul cu trenul nu e chiar cel mai placut fel de a-ti petrece timpul. E notorie linistea infertila din compartimentele inchise aproape ermetic ale trenurilor tarii. Azi nu pare a fi cazul. Azi lumea vorbeste dezinvolta si aici, si in celelalte compartimente, judecand dupa zumzetul general din vagon. Lumea a inceput sa vorbeasca iar.
Trec ore si opriri in sir, dar Studentul nu baga de seama si, din cate se pare, nici cei de langa el. Sunt in continuare absorbiti cu totii de voia buna a dialogului general si nu observa nici usa culisanta deschizandu-se, nici siluetele din cadrul ei, acum gol, asteptand sa fie bagate in seama. Cum acest lucru intarzie sa se intample, una dintre noile prezente – un barbat la varsta a treia, remarca Studentul, ridicand privirea – isi drege grav vocea, zambind ironic la intreruperea imediata a torentului verbal. Studentul se uita lung la el si la persoana de langa el – o femeie marunta, cu parul strans intr-un coc sever si cu o esarfa ingusta, rosie, petrecuta peste fruntea incretita intr-o grimasa dezaprobatoare si legata strans la ceafa. Mai vazuse esarfe din astea rosii azi, la gara. Le purtau un grup de oameni, toti incruntati ca femeia abia aparuta, care se urcau intr-un autocar pe al carui parbriz era o coala pe care scria „Bucuresti“. Femeia avea aceiasi destinatie cu cei din compartiment, dar parea daca nu straina, cel putin nelalocul ei in conjunctura de fata.
— Tu.
Toate privirile se indreapta catre Student, surprins ca, pentru prima oara de cand a urcat in tren, i se adreseaza in mod direct cineva. Ridica sprancenele cu mirare, asteptand continuarea.
— Stai pe locul doamnei. Ridica-te.
Studentul a mai mers fara bilet pana acum. Cu autobuzul prin oras, ce-i drept, nu cu trenul, dar stie perfect implacabila jena care te incerca atunci cand te ia controlorul la intrebari. Acum simte doar indignare. A verificat biletul de mai multe ori – asta e locul lui.
— Cu tot respectul, nu-i asa. Biletul e pentru acest loc. Azi dimineata l-am cumparat.
Ii intinde dreptunghiul de carton controlorului, care, verificandu-l, ranjeste malitios de sub mustata grizonanta.
— Nu e valid biletul, copile. Biletele gratuite pentru studenti au iesit din vigoare acum o ora. Ridica-te, stai pe locul doamnei.
Cuvintele se scurg, parca, cu greu din gura cu dinti de culoarea perdelelor din tren. Sunt rigide, lipsite de culoare.
— Dar am urcat acum trei ore in tren!
Se uita alarmat pe geam, sa vada macar unde a oprit trenul. Daca-l da acum jos, ramane singur, probabil intr-un catun uitat de lume, de felul celor care nici n-ar trebui sa aiba gara. Fara sa priceapa ce zice, il aude pe controlor hodorogind usor nazal in continuare.
Incearca sa-i vorbeasca, dar controlorul e de nestramutat, o tine pe-a lui, zorindu-l pe Student sa se grabeasca, doar n-o sa-l astepte trenul pe el.
— Ia mai taci, dom’le, interjecteaza unul din pasageri.
Femeia cu esarfa rosie pare absolut oripilata.
— Are bilet, are loc, degeaba mai parlamentezi tu aici.
Alte voci i se alatura. Cuvinte vii, iar, cuvinte despre libertate. Studentul le tine isonul si sunetele lui sunt ca ale lor, vii, rotunde, agere. Aici, pe scaunul asta, e locul lui si omul cu mustata si dinti de culoarea perdelelor de tren nu are ce-i face.
— E dreptul meu sa fiu aici.