Rubrici  -  Oltita Cintec  -  

Una dintre calitatile fundamentale ale celor ca mine, care am optat sa scriem despre teatru, e spiritul de observatie, atentia distributiva, capacitatea de a trece cu ochiul si analiza dincolo de ceea ce se infatiseaza in prima instanta simturilor si intelectului. Asa ca nu putine sunt situatiile cu „faze“ comice pe care le reperam si merita povestite.

Eram la un festival de teatru unde, dupa o reprezentatie, era programata si-o lansare de carte. Carte importanta, in mai multe volume, la care coordonatorii muncisera cativa ani buni, una dintre acelea care vor fi de folos multor generatii de-acum inainte. Realizatorii stiau din experienta ca publicul nu prea e dispus, odata cortina coborata, sa ramana in continuare la alte genuri de evenimente, preferand sa pastreze gustul placut a ceea ce-a vazut ori sa se distanteze cat mai rapid de asezamant, daca productia nu le-a fost pe plac. Una dintre autoare a convenit cu organizatorii ca totusi semnalul editorial sa se consume imediat dupa finalul reprezentatiei. Asa ca nici bine nu s-au oprit aplauzele, ca doi masinisti au introdus rapid in scena (se juca in formula studio, cu publicul aproape de actori, pe gradene) o masuta, doua scaune si cartile, instalandu-le direct in scenografia spectacolului.

Decorul initial insemna o masa de biliard si multe sticle de bere, mobila si recuzita uitate in spatele invitatilor valorosi care urmau sa vorbeasca despre semnificatia inconstestabila a tomurilor. Televiziuni, fotografi si privitori aveau pe fundal, in toata splendoarea ei, o autentica imagine de bar, care n-ar mai fi lasat lasat loc tabloidelor ori celor pusi pe glume decat sa titreze „Lansare de carte cu biliard si alcool din belsug!“. Criticul din mine a reactionat rapid, sugerand vocal scoaterea in culise a mobilierului si obiectelor ce-ar fi putut cauza interpretari amuzante ori rau intentionate. }inand in brate pretioasele volume, una dintre vorbitoare, mai glumeata, a destins atmosfera cu replica: „Ah, de cand asteptau sa arate ca-s betiva!“.

Imbracatul costumului e proba adevarului

Trecerea anilor, trecerea sarbatorilor, endorfinele declansate de placerea mancatului au ca efecte secundare castigarea catorva centimetri, preponderent in talie si pe solduri, in egala masura la doamne si domni.

La actrite si actori adaosurile acestea sunt mai aspre decat la noi ceilalti, pentru ca nu pot aparea la rampa iesiti din forma, rotunjiti in exces, atat de tare incat nu li se mai potrivesc costumele personajelor interpretate. Situatia devine hazlie atunci cand, din varii motive, un titlu nu se mai joaca o perioada mai indelungata, apoi se reia. Atunci, im­bracatul costumului e proba ade­varului, mai dureroasa decat acul unui cantar care, ca orice aparat, se poate deregla, nu-i asa? In clipele acelea, lupta cu evidenta capata cele mai neobisnuite chipuri. O actrita, altfel cu un corp in perfect raport de echilibru cu inaltimea, mai adaugase intre stagiuni cativa centimetri la talie. Nu prea multi, doar suficienti cat sa-i dea batai de cap la incheierea nasturilor. Hotarata, cu un maxim efort de vointa, artista si-a supt burta, si-a tinut respiratia si nasturii au ajuns la locul lor in butoniere. Problema era ca trebuia sa si vorbeasca, iar fara sa respiri, si inca amplu, din diafrag­ma, replicile nu ajung pana la spectatorul din ultimul rand.

Cu respiratia taiata, cu vocea subtiata, sugrumata din cauza lipsei de aer, actrita clama chinuit, dar bucuroasa la culme: „Eu n-am nevoie de ajustari!“. Buna cunoscatoare a psihologiei actorilor, croitoreasa de la atelierele de productie ale teatrului care se ocupa de rochii i-a dat, condescendenta, dreptate! Dar i-a sugerat sa faca o a doua incercare, de aceasta data slabindu-i stransoarea si intreband-o: „Acum e mai bine?“. Era incomparabil! Fara sa stie ca mestera ii mutase bumbii, actrita avea si constiinta impacata, si posibilitatea sa inspire si respire cum se cade, fara oprelisti vestimentare.

O sa inchei cu o mostra de umor negru. Ma aflam de cateva zile, mai multisoare, la un festival, iar la restaurantul hotelului unde eram cazata, meniul era, cum sa zic?, foarte in regula, dar intr-un numar limitat ca sortimente. Nu sunt vreo mofturoasa, mananc orice, nu fac nazuri si nu ridic pretentii, dar dupa ce ma­nanci la rand, cu repetitie, aceleasi patru-cinci feluri, parca ti se cam face pofta si de altceva. Intr-una din acele ultime zile, intr-un separeu, era in derulare pomenirea cuiva, habar n-aveam cine, trecut la cele vesnice.

Ospatarii mergeau in viteza pe langa mine, purtand farfurii aburinde incarcate cu mamaliga si sarmale. Nu e tocmai felul meu preferat, dar in context orice altceva era mai bun decat ce mancasem de-atatea ori, prin rotatie, in bu­cla. Imi iau inima in dinti si ii zic ospatarului sa-mi aduca si mie o portie. Initial contrariat, incercand sa-mi explice ca sarmalele erau numarate, ca nu se poate, il conving spunandu-i ca o sa rog familia defunctului. S-a dus la bu­catarie, a revenit de cateva ori, eu o tineam pe-a mea. Finalmente, am capatat mancarea ravnita, pomenindu-l cum se cuvine pe bietul om stins din viata. Fie primit!