Dar aveam mania tehnicii noi. De video aflasem la timp. Banii putini si lipsa
pe piata aminasera procurarea unui aparat, nu absenta casetelor VHS cu concerte
si videoclipuri, cu filme si spectacole intruvabile. Cind am luat
videocasetofonul, aveam vreo zece casete, pe care le vedeam la prieteni. Daca va
mira preocuparea videologica, va invit sa cititi niste jurnale din anii ’80,
tiparite recent. O sa vedeti acolo cum oamenii de cultura umblau dupa filme pe
video, cum industria schimburilor era infloritoare etc. etc.
Eu m-am implicat in asa ceva doar ca sa vad concerte rock, pe care altfel nu
speram sa le zaresc. Dire Straits, Eric Clapton, Santana si destui altii
aparusera la televiziunea bulgara. Chiar si pe Stevie Ray Vaughan il dadusera.
Iar de Waters, Gilmour & co. inca ma amuz, numindu-i „balsaia grupa Pinka
Floyda”… Vedeam videoclipuri de top. Anii erau dominati de new wave; aveam din
plin Madonna, C.C. Catch, Modern Talking, George Michael si Sandra. Citeodata,
mai ales dupa ’87, intrau metalistii – Whitesnake, Bon Jovi, Motley Crue, Def
Leppard. Scorpions erau campioni, iar Queen, deasupra tuturora. Si totusi lipsea
ceva, si nu dadea semn sa iasa la „vazute” – punkul, si tot ce era underground,
si bun, si aspru, si inconvenabil, si dur, si fara compromisuri, si fara
comercialisme, si inovator. Sau pur si simplu diferit. Ca Zappa.
Pentru Zappa m-am dus intr-o zi in Bucuresti, sa iau de la cineva o caseta.
Gasisem intr-un ziar anunt de vinzare. Telefonasem. O persoana, recomandindu-se
Moldoveanu (sau Ardeleanu?), imi dictase, avertizindu-ma sa respect intocmai,
procedura. Trebuia sa merg intr-un anumit loc si sa dau iar un telefon, de la un
aparat public instalat pe coltul unei anumite cladiri. Nu din alta parte. Cind,
ajuns acolo, am sunat, vocea de la capatul celalalt al firului mi-a zis: „Te
vad. Intoarce-te si uita-te in sus, la dreapta”. Dintr-un balcon, de la
penultimul etaj, cineva imi facea semne, tinind receptorul la ureche. Alte
indicatii despre usi, lift, coridoare, apartament. Respectate precis. Dar cind
am sunat unde mi se indicase, a deschis o femeie care habar n-avea de ceea ce
cautam. Pina sa-mi inchida usa, dintr-o camera a iesit un tip, blond spalacit.
M-am prezentat. Si-a spus numele. „Dar unde este dl Moldoveanu (sau Ardeleanu)?”
– mi-am aratat nedumerirea. „Nu-i aici”, mi s-a raspuns. Poftit inauntru, m-a
frapat ce vedeam: pe-o masa, mai multe videocasetofoane cu piesele vraiste. Unul
rula chiar banda cu Zappa. „Uite-ti caseta”, mi-a spus alt tip, care sedea pe
scaun si studia electronica. „Iti place cum se vede? Te costa…” Pretul nu-l
mai retin, era parca sub 1000 lei, valoarea de-atunci.
Minutele cit am privit la concertul Zappa (din New York, 1984) ma bucurasera
intr-atit, incit n-am sesizat ciudatenia intimplarii. Abia cind, la
impuscaturile din decembrie, am vazut ca blocul respectiv e in centrul actiunii,
m-am gindit la tipii de acolo. Si ma gindesc si azi. Inutil sa precizez de
ce.