Probabil ca ar fi mai corect sa inversez descrierea de mai sus, spunind un recital al celebrei Ida Haendel, acompaniata de Valentina Lisitsa, cum ii este transcris numele. Putin importa. Cele doua instrumentiste, Handel in virsta de 76 de ani, cinta ca partenere egale Sonate de Beethoven (Op. 30 No. 2) si Mozart (in si bem. major, K. 378). Discul, din 2003, al companiei nord americane VAI (Video Artists International) a ajuns cu intirziere in circuitul magazinelor europene si la Praga.
Valentina Lisita s-a nascut in Ucraina, a fost un copil minune care a dat primul concert la virsta de patru ani, a visat sa devina jucatoare profesionista de sah si a absolvit clasa de pian la Conservatorul din Kiev. In 1991, anul cind Ucraina si Basarabia isi recapatau independenta pe fondul destramarii Uniunii Sovietice, Valentina si partenerul ei, Alexei Kuznetov, au decis sa participe, ca duo, la „The Murray Dranoff Two Piano Competition” in Statele Unite. Aveau sa cistige concursul si, odata cu el, o bursa de studii la Indiana University si citeva concerte, inclusiv la New York. Un contract semnat cu Columbia Artists Management le asigura piinea si, in 1992, cuplul decidea sa se stabileasca la Miami Beach.
„Ucraina era o mare harababura – isi amintea Valentina Lisita intr-un interviu – si inteleg ca este la fel in continuare. Pe vremea aceea, vroiam sa plec oriunde, numai sa scap. Inainte, guvernul acordase un mare sprijin artelor. Apoi, totul a intrat in debandada.” O istorie banala veti spune, traita si de numerosii muzicieni romani care au luat calea exilului. Dar nu aici vroiam sa ajung.
Lisita si talentul ei au gasit incurajarea la artisti cu greutate; intre ei, Ida Haendel. In recitalul de la Newport, captat pe discul VAI, Haendel cinta alaturi de piese de Dvorak si Wieniawski, Chaconna din a doua Partita pentru vioara solo de Bach. Mai mult, in iunie 2003 ea accepta sa scrie doua pagini pentru livretul discului al carui erou este… George Enescu.
Despre el povestise si in memoriile ei (Femeie cu vioara. O autobiografie, 1970), dar acum reia subiectul cu si mai multa caldura. „Din amintirile mele cele mai timpurii, din copilarie, pentru mine magnetul in muzica l-a reprezentat ceea ce era pasionat, tragic, romantic, vulcanic. Cum Bach nu intra in aceasta categorie – sau asa mi se parea mie atunci – eram indiferenta fata de ceea ce continea intelectual partitura… Intr-o buna zi, am avut privilegiul de a-l cunoaste pe marele maestru roman George Enescu. A fost ca si cum as fi fost complet oarba pina atunci. Felul in care il trata pe Bach a fost o revelatie totala. Conceptul lui era cu totul deosebit de ceea ce ma obisnuise la lectiile lui profesorul sCarlt Flesch. Flesch inclina usor spre o interpretare mai romantica, combinata cu sofisticare. Pentru a usura anumite aspecte tehnice, uneori Flesch era gata sa sacrifice o traditie stilistica. La Enescu, nici un asemenea compromis. Felul lui Enescu de a-l trata pe Bach era sa puna in lumina nucleul structurii, sa expuna anatomia compozitiei si arhitectura ei. Simplicitatea, o arta in sine, dezbarata de orice zorzoane si inflorituri, curatata de toate efectele, permitea notelor sa fie revelate si sa straluceasca in toata puritatea si caracterul lor nobil. Era mai curind prilej de a te minuna, decit sa te simti respins de o asemenea abordare austera, aproape academica; am fost in mod straniu tulburata si excitata. A nascut un ecou profund in sufletul meu si, copil cum eram, am simtit instinctiv ca aceasta era adevarata si singura cale spre limbajul pe care il constituia Bach. Cind am inceput sa cint Chaconna, a avut un impact imens asupra mea. Era o reactie strict emotionala si din cauza virstei mele fragede, fara sa constientizez ceea ce faceam. Desi influenta lui Enescu a fost foarte puternica, stiu ca am frazat-o in mare masura in aceeasi maniera conventionala ca majoritatea violonistilor timpului. Faptul a continuat asa peste ani pina cind, brusc, intr-o zi am inteles ca nu aceasta imi era calea… Am inceput propria cercetare analitica de a exprima ce insemna cu adevarat Chaconna pentru mine. Spre amuzamentul meu, am descoperit acea intreaga serie de emotii pe care le atribuisem pina atunci romanticilor. Daca la prima vedere pare ca o contradictie fata de ceea ce predica si reprezenta Enescu, in fapt nu este asa. El mi-a semnalat adesea durerea si lacrimile din muzica, cu care ma identificasem deja…”