— Va jupoi de vii daca nu faceti asta pana ma intorc. Ati inteles?
— Am inteles.
Si a plecat in treburile ei.
Bine, asta era mai mult ca s-avem un tel precis pe ziua respectiva si sa nu ne apucam de prostii. Eu si cu var-mea mai mica am luat-o insa in serios si am propus sa ghiftuim cat mai repede iepurii si-apoi sa ne vedem de-ale noastre. Var-mea mai mare ne-a privit dispretuitoare si ne-a apostrofat scurt:
— Sclavilor!
N-aveam vreun chef aparte sa cadem de sclavi, dar parca nici cetateni liberi, jupuiti de vii, nu ne doream s-ajungem. Pe de alta parte, era la fel de limpede ca var-mea mai mare are un plan.
— Si ce faci? o intreb eu.
— Mai bine ma spanzur.
Cand a vazut ce ochi mari am facut noi doi astia mai mici, s-a dus in casa, a luat un fular, a iesit cu el afara si-a inceput sa-l lege de-o creanga de copac.
— Uite ma spanzur!
Var-mea mai mica a izbucnit in lacrimi.
— Nuu. Nu ne lasaaa!
Ne-am unit lacrimile ca s-o convingem sa renunte. A acceptat cu greu, dar cu o conditie: sa mergem toti trei pana la serviciu la o matusa de-a noastra, inginer agronom la o sera indepartata, ca sa mancam capsuni. Aveam de-ales?
Pe drum, am uitat de spanzuratoare.
Am alergat peste-un deal, ne-am oprit intr-o vale si-am privit indelung in rau, incercand sa apreciem cam cat peste se ascunde acolo. Am vazut vreo doi, dar n-am putut prinde nici unul.
Cand am trecut satul vecin, am remarcat intr-o curte un mac inflorit foarte apropiat de gard. Am propus sa-l fur. Am stat vreo ora ca sa prindem un moment cand nu mai trecea nimeni pe drum, apoi am bagat mana printr-un ochi de sarma. Atingeam deja macul cu varful degetelor, cand dincolo de gradinita cu macul s-a ridicat un caine hamaitor. Din fericire, intre el si mana mea mai era un gard despartitor, tot din sarma. Din nefericire, cainele cauta disperat o spartura in gardul lui, iar eu nu mai puteam sa-mi trag mana pe care o strecurasem cu greu prin ochiul de sarma al gardului meu. In fine, javra mi-a cam taiat unghiile cu dintii, dar altfel am scapat nevatamat.
Am ajuns intr-o fuga la intrarea catre sera, insa un nene nu ne-a lasat sa trecem. Cica n-auzise de matusa noastra, ditamai inginer agronom. Am facut cale-ntoarsa.
Pe la apus, paseam agale, tacuti, rupti de foame pe malul raului, iar eu ma intrebam serios daca o sa ne mai creasca un alt rand de piele, ca la serpi, dupa ce ne jupoaie bunica. Cand a aparut salvarea: in rau, la cativa metri, plutea un peste cu burta in sus (noi discutam atunci ca are macar vreo 3 kile, dar azi ma cam indoiesc de asta). Si evident ca bunica nu ne-ar mai face nimic daca aparem acasa cu o asa prada.
Am creat un lant uman, tinandu-ne de maini si, cu ajutorul unei crengi, l-am tras la mal. Mirosea ca naiba, dar putea fi mancat lejer, ne-am gandit noi. L-am carat cu randul pana acasa. Am ajuns aproape noaptea, plini de solzi si putind a hoit, incat bunicii cred ca i-a si fost greata sa se apropie de noi si sa ne mai jupoaie de vii:
— Aruncati spurcaciunea-n gradina!