Fan declarat al textelor contemporane, Radu Afrim le considera un material pentru inventarea propriei lumi teatrale. Taie, schimba, pune songuri, citeaza, creeaza imagini in care scenografia si eclerajul surclaseaza verbalitatea. Macelaria lui Iov fortifica pana la dogmatic moda intelectuala a gandirii de stanga si virtualitati spirituale. In ordinea propunerii regizorale, doua sunt problemele structurale: ideologicul reactivat scenic si absenta coeziunii stilistice in plan actoricesc. Radu Afrim a rarefiat semnificatiile biblice atasate si s-a fixat in factualitatea prezentului si-a locului. Recompunerea conserva anatemizarea crizei economice, a banilor si bancilor, desemnate apasat ca intrupari ale raului. Dar adevarul nu e niciodata absolut si nici realitatea, in alb si negru pur. Cultivarea gradelor intermediare ramane unica rezolvare pentru evitarea extremismelor conceptuale, chiar ambalate in poetic. Macelaria lui Iov indica, da verdicte, posteaza in rame limitative o tema uriasa prin complexitatea ei, excluzand fatalist posibilitatea reconstructiei omenescului.
Povestea urmareste dezintegrarea unei familii, proprietara unui magazin de carne, peste care se abat noiane de dificultati – nu mai poate rambursa un imprumut bancar, afacerea da faliment, fata e bolnava mintal, mama e atinsa de-o maladie incurabila, fiul plecat de-acasa e mereu in conflict cu propriul tata, finalmente majoritatea sfarseste tragic. Sintetic, montarea contrapune visceralitatea macelariei, ca semn al stratului primar al existentei – supravietuirea prin omorul pentru hrana – si debilitatea relatiilor afective interumane, ca etaj de altitudine al agregarii sociale, opunand pragmatism si idealism, corporatism cinic si sufletism.
Forma scenica decisa regizoral are ca registre preocupante un lirism de proportii surprinzatoare pentru antecedentele estetice afrimiene si o deriziune alternand cu ideologicul teatralizat. Metaforicul se naste din piesa, parodicul, mai ales din mizanscena, in intermezzo-urile sustinute de cele trei prostituate moldovence ce prefateaza, apoi interfereaza cu personajele si trama. Songurile trioului, o mignona si doi travestiti, domina prin comentariul lor scenic, segmentand narativitatea, inflationand dimensiunea de show. Sunt multe songuri – folclor rearanjat, rap, disco –, se vorbeste amestecat – literar, trivial, cu subinteles licentios, cu jocuri de cuvinte facil atractive si englezisme din jargonul multinationalelor desemnate vinovate de precaritatea celor ce mai cred in etici. Ofensiva burlescului contrasteaza cu defetismul acceptarii simpliste a destinului.
Spectacolului ii lipseste detasarea ideological
A doua vulnerabilitate fondatoare a Macelariei lui Iov provine din incapacitatea distributiei de-a atinge unisonul. Emil Coseru, in Tatal, si Tatiana Ionesi, in Mama, au un joc curat, fara artificii, redand autentic lumea configurata de universalizarea suferintei. Stapani pe roluri, ataseaza fluxului trimis catre privitori pretioase emotii caritabile. Lor li se datoreaza cele mai bune momente din Macelaria lui Iov. Echipei selectate de Afrim din trupa stabila a TNI li s-au alaturat trei colaboratori (Doru Maftei, Andrei Varga, Irena Boclinca). Doru Maftei (O prostituata travesti) are certe calitati, etalate fara trac. La Andrei Varga (Baiatul de la pravalie) se simte presiunea debutului, chiar camuflata in ingenuitatea naturala ce da prospetime partiturii. Irena Boclinca (O prostituata) atrage atentia prin infatisarea infantila si glas. Pentru ea, regizorul a imaginat episoade dedicate, o suita de melodii populare din Republica Moldova, de unde se trage actrita, remixate, cantate cu accent, dand un parfum regional care, pastrat in dozaj, ar fi avut farmec. Dar s-a plusat, iar a treia prostituata/ travestit (Horia Verives) recurge la aceeasi cheie de rezolvare a personajului, vorbind neaos moldoveneste, epuizand solutia prin reeditare si redundanta. Si, daca Irenei Boclinca formula ii venea manusa, lui Horia Verives i se potriveste ca o haina cu cateva numere mai mari. Actorul supraliciteaza gestual si mimic, in grimase si schimonoseli motivate de dorinta irepresiva de-a face publicul sa rada.
Un joc exploziv, devalorizand mesajul prin renuntare la filtrele atenuante, e si la Ada Lupu (Fata bolnava), care nu gaseste contururile atat de dificil de redat ale unui suferind psihic. Actoria in forta e problema lui Ionut Cornila (Fratele), incapabil sa-si dozeze efortul, consumandu-se rapid fizic si jucand apoi plat, din lipsa de energie. Brandusa Aciobanitei (Prietena mamei) e stinghera in scena, nu stie cum sa stea, cum sa relationeze, ce sa faca cu mainile, cu mimica. Iar daca vrei sa condamni artistic un actor, atunci il distribui mereu in acelasi tip de rol.
Asta i se intampla Liviei Iorga, in care regizorii nu vad decat frumusetea exterioara, preferand calea usoara, a actritei decorative, privand-o de sansa de-a demonstra ca, poate, dispune si de alte insusiri.
Intr-o scenografie arhitectural-dinamica (Irina Moscu) animata de proiectii video (Andrei Cozlac), eclectic, abundent, balansand intre sentimentalism si caricaturizare, cand examinand narativitatea, cand privilegiind inter si extratextualitatile, aglomerand actiuni teatrale, songuri, faze de sitcom sau cinema, video, ridiculizari ale actualitatii si ale locului, trimiteri istorice, satirizari, Macelaria lui Iov nu ajunge la nivelul marilor succese nationale ale lui Radu Afrim. Si chiar daca publicul se amuza disproportionat la glumitele cu moldoveni (simpatica a fost alaturarea capitalei culturale europene cu „Alunelu’“), spectacolului ii lipseste detasarea ideologica si perspectiva nuantata. Oamenii din textul lui Paradivino si spectacolul lui Afrim ne spun ca suntem captivi intr-o imensa „karma-ngerie“, iar optiunile ingaduite sunt exclusiv recursul la transcendenta ori aderarea la grotescul generalizat. Situatia e infinit mai complicata.