Cronică de carte  -  Marius Mihet  -  

Cu atat mai dificil este pentru cititori sa situeze cartile lui intr-o familie li­terara sau alta. La o adica, acolo unde notatia nu e evident specifica jurnalului, greu se poate aprecia care sunt romane autobiografice si care memorii camuflate in eseuri. Asa se face ca istoria literaturii eticheteaza conventional operele lui. Cert e ca Octavian Paler ramane deopotriva un prozator devotat memorialisticii si un diarist ispitit de roman. Furat de interogatie, scriitorul rataceste la limita dintre genuri, preferand, din lipsa unei intentii totalizatoare, sa navigheze la frontiera lor ca si cum s-ar gasi in mai multe deodata. In acest sistem arbitrar se simte in largul lui.

Octavian Paler evadeaza intotdeauna pe urmele unei idei-obsesii trecuta prin numeroase excursuri si rastalmaciri neaparat nelinisti­toare. Caci el apartine spiritelor melanco­lice, dependente de tulburarea dia­lectica, un scormonitor pentru care luciditatea trebuie distribuita in mai multe tipuri de intimitati.

Prima si cea mai importanta este solitudinea. Cu arhitectura ei imprecisa, singuratatea lui O. Paler in­seamna a tezauriza perspective inedite. Daca majoritatea scriitorilor contemporani se comporta ca niste rezidenti in singuratate, el o acre­diteaza ca stare funciara. A doua intimitate este recreata de eul clasicist. Ipostaza aduce cu pasiunea narco­tica, nicidecum cu o simpla nostalgie. Grecia si mitologia ei ii furnizeaza neclaritatile necesare unei aventuri spirituale suplimen­tare. In fine, a treia intimitate este de fapt o pseudo-intimitate. In sensul ca nu deschi­derea ei spre cititori sta in intentie, nici macar spre sine insusi. E vorba de un joc iluzoriu ajuns tehnica a di­simularii pentru un diarist capabil sa scrie despre sine mult fara a trada nimic esen­tial. Pudoare? Eleganta a exprima­rii? Erijare stilistica? Probabil din toate cate putin. Imi spuneam, la un moment dat, imprumutandu-i o formula apropiata, ca e un om norocos. O sotie suspicioasa ori cel putin orgolioasa i-ar fi cerut cumva s-o ames­tece din cand in cand in textele sale. Precaut sau protector, scriitorul si-a ascuns toata viata intr-o subiectivitate gestionata prin termeni livresti. Pana si satul Lisa, talisman si Ithaca magica, nu trece dincolo de conventia autoimpusa.

Cele trei intimitati se regasesc si in Aventurile solitare. Jurnal la mare, un Contrajurnal si Jurnalul american alcatuiesc un volum in trei perspective. Primul text e cel mai reusit si totodata cel mai ingenios. Ca de obicei, autorul debu­teaza indecis intre proza memorialistica si jurnal de idei. Cadrul este Marea Neagra, dar, oricat ar fi de ispititoare vacanta, el ramane in­surubat in meditatii mai vechi. Octavian Paler imbratiseaza ideea lui Gide, care avertiza ca a te studia prea mult devine primejdios. Concediul lui are ca scop si deconec­tarea. Doar ca nu rezista. Ca un pacient ce trebuie sa se abtina de la anumite vicii, dar tot apeland in ascuns la ele, scriitorul se amageste cu echilibrarea interogatiilor. Nu va participa la socializarile cu ceilalti scrii­tori, incantat nevoie mare ca pozase intr-un asocial. Ramas singur, iarasi se minte: nu vorbesc despre revelatii, ci despre mine – pare el ca spune. Ca de atatea ori, narcisismul lui trucat se dovedeste un bun antidot. „Nu pot sa scriu daca nu ma descriu“, martu­risea in alta parte. Narcisismul lui inseamna a se privi inauntru cu nesi­guranta celui ce a tot privit, dar a uitat.

Un depedent de melancolie mereu flamand

Nu e greu sa ni-l imaginam pe scriitor cum, trezindu-se moroca­nos, des­chide cartea acuzatoare cu care incearca sa adoarma in minte si verifica a nu stiu cata oara daca gandul nelinistitor ii apartine sau este o idee imprumutata. Singurata­tea lui Octavian Paler este o singuratate orgolioasa. Profitand de ea, incearca sa lase in urma atacul cerebral. Libertatea marii ii garanteaza singura­tatea visata: „Daca noi suntem opera lui Dumnezeu, marea este capo­dopera Lui“. Numai ca, la malul marii, se trezeste tradat de sin­guratate: spune despre sine ca e o epava a tineretii, iar marea n-are nici un rid. In prezenta altora, joaca rolul ursuzului. Ramas singur, tanjeste, in ascuns, dupa compania lor. Se poar­ta ca un copil ce gaseste brusc li­nistea visata si nu stie cu ce s-o um­ple: cu slabiciunea pentru mitologie sau cu meditatiile despre conditia lui Don Quijote.

Opteaza pentru un jurnal contrapunctic, cu notatii diaristice si fragmente de critifictiuni. Se vede treaba ca numai astfel aventurile soli­tare se pot incarna. Predispozi­tia romantica este intrerupta de rafalele din jurnalul profan. Zgomotul tu­ristilor, alarmele dialogurilor ii strica deseori paradisul confectionat dupa tipare romantice. Pygmalion, Oreste, Oedip, Icar, Narcis si altii nu pot fi, dupa el, decat firi romantice. Pentru ca toti fac altceva in epoca, disputand teoria veche ce spune ca omul clasic are creierul mai dezvoltat decat inima. Pe urmele lui Unamuno, scriitorul roman nu admite alta metoda decat cea a pasiunii.

Octavian Paler traieste in trecut cu pasiunea celui ce cauta in maturitate copilaria ideilor. Prezentul decazut, lipsit de utopii, nu are alt sens decat a privi inapoi la ruinele antichitatii vii. Chiar daca „timpul antic nu este mai bun decat cel de azi“. Cu toate acestea, numai in acest timp poate suporta vecinata­tile culturale. Contemporanii, ca si arida actualitate, ofera doar surse de polemici.

Si-ar dori povesti care infrang melancolia neamestecand dragostea cu disperare, istorii din care muritorii sa faca din Afrodita ceva lamentabil, ca altadata. Nu e de mirare ca marea, dupa el, trebuie iubita cum iubesti o femeie. Deseori, exagereaza cu buna-stiinta. Fireste ca nu tot ce exista se transforma in aforisme. Nu si pentru Octavian Paler. El uraste re­lativizarile, gasind unde nu e cazul chestionarea absolutului. De ce? Pentru ca acest dependent de melancolie e mereu flamand. Cand nu descopera ceva nou, reface retetarul interpre­tarii, neirosind nimic. Orgoliul ii cere sa afirme ca stie totul despre singu­ratate. Antichitatea ramane timpul sau arbitrar, din care ia ce-i foloseste in proiectul lui romantic inconjurat de propriile amintiri.

Contrajurnalul si Jurnalul american trec in registrul diaristului atent la miscarile si activitatile zilnice. Contrajurnalul inregistreaza, uneori cu umor, alteori cu nostalgie, croa­ziera scriitorilor romani din Marea Neagra si Mediterana. Cititorul de astazi descopera figuri trecute in lumea umbrelor, precum Laurentiu Ulici, Radu G. }eposu si Iustian Panta. Turistii-scriitori fotografiati de Octavian Paler nu au niciodata ceva special. Ca si cum ar refuza sa-i transforme in personaje, Paler se agata doar de elvetianul Theo in der Smitten, aparitie meto­rica pentru el. O singura revelatie, scurta dar hotaratoare in acest text: „Istoria ne-a invatat ca destinul sta prin culise“. Jurnalul american descrie in amanunt prea grabita si epuizanta aventura alaturi de Ana Blandiana si Petre Mihai Bacanu. Observa corect ca „discordiile din exil sunt la fel ca cele din tara“, in Valea Mortii no­teaza ca „Nici Fata Morgana nu poate rezista intr-un asemenea pustiu de piatra“, invidiaza simplitatea filoso­fica americana si, in genere, priveste cu ochi de reactionar America. Interesant de citit acum 15-20 de ani, astazi notatiile de calatorie de aici duc spre locuri comune si ingroasa mereu idei reciclate: ca America e „forma cea mai civilizata a inculturii“ si ca prefera Europa cu „obsesia decadentei“.

Octavian Paler a ramas toata viata adeptul anchetarii misterului, pe care, doar vorbind despre el, il poate descifra. In cele din urma a gasit in aprecierea lui Nietzsche propria satisfactie a masurii: sa apreciem un om dupa cantitatea de singuratate pe care o poate suporta. Nu stiu daca scriitorul si-a regizat normele de singuratati. Poate ca da, poate ca nu. Cert este ca singurata­tea lui Octavian Paler a luat-o mereu inaintea propriului destin.