Scumpe domnule Murakami, am aflat cu tristete ca v-ati lepadat de primele dumneavoastra romane, ca nu le-ati gasit demne sa fie traduse in limba engleza si sa-si inceapa, astfel, lunga calatorie prin lume. Consider ca ati gresit, v-o scriu limpede. Si nu dintr-o perspectiva comerciala, aceasta nu ma intereseaza. Literar insa…
Am citit Asculta cum canta vantul, debutul dumneavoastra, consemnat la 29 de ani, intr-o Japonie in curs accelerat de modernizare, in care erati totusi un pionier. Ati deschis cu acest roman Trilogia Sobolanului si, chiar daca stiu pana unde ati inaintat in literatura, tot cred ca v-ati judecat prea aspru startul. Caci Asculta cum canta vantul nu a fost o greseala, chiar daca a fost numai un exercitiu.
E o carte care, cu siguranta, il anunta pe acela ce aveati sa fiti. Fascinatia pentru cultura occidentala e aici, chinuitoarea cautare a unui sens in viata omului pe pamant e aici, singuratatea e aici, acele personaje feminine care apar si dispar brusc, dupa legi pe care nu le putem abroga, sunt aici, acele amanunte care obsedeaza (o femeie cu patru degete la mana stanga) sunt aici, tineretea si betiile sunt aici, dragostea pentru carti e aici, textualitatea intrerupta (clipa aruncata ba inainte, ba inapoi) e aici.
Domnule Murakami, ati fost prea aspru cu Sobolanul. Caci Sobolanul va este un mare personaj. Nedrept ati fost si cu J, care avea un bar cum abia peste decenii (in Dulcele bar, de J.R. Moehringer) s-a mai nascut, si tot nedrept ati fost si cu naratorul anonim. Iar cea cea mai mare dintre nedreptati i-ati facut-o lui Derek Hartfield insusi, romancier imaginar de la care, desigur, va revendicati.
Si, mai ales, domnule Murakami, mai ales!, aceasta carte anunta disparitiile misterioase din cartile dumneavoastra, carora unii critici le-au spus atat de frumos („oamenii se pierd precum lacrimile in ploaie“). Sunt incredintat ca nu v-ati mai citit de ceva vreme debutul, si as vrea sa procedez altfel decat cronicarii dintotdeauna.
Ei bine, nu o sa incerc sa conving cititorii sa va deschida romanul, o sa incerc, dimpotriva, sa va conving pe dumneavoastra sa va redeschideti inima catre el.
Caci, domnule Murakami, da-ti-mi voie sa va amintesc acest fragment in care, in cele din urma, se afla totul: „Pe fata cu patru degete la mana stanga n-am mai intalnit-o. Cand am revenit in orasul natal in iarna aceea, n-am mai gasit-o la magazinul de discuri. Plecase de-acolo, dar si din apartamentul inchiriat. Disparuse pur si simplu in suvoiul de lume si in goana timpului, fara sa lase vreo urma. Cand ma-ntorc vara acolo, ma plimb mereu pe strada pe care ne plimbaseram impreuna, ma asez pe treptele de piatra ale magaziei si privesc oceanul. Cand am chef sa plang, nu-mi curge nici o lacrima. Asta e si gata“.
„Un debut lipsit de substanta“, aflu ca ati numit Asculta cum canta vantul, sabotandu-va singur vanzarile, in numele onestitatii.
Va rog, va rog mai ganditi-va.