Numele activeaza automat melodii ca Machine Gun – Jimi Hendrix, The End – Doors ori vreo nebunie marca James Brown. In mentalul colectiv, Viet Nam este legat de SUA intr-atat, incat nu mira pe nimeni ca societatea vietnameza de azi copiaza perfect societatea americana dintotdeauna, intrecand-o chiar pe alocuri. Comunismul, care a proclamat nasterea unei umanitati noi si in numele careia a sacrificat atatia nevinovati, a devenit in acea parte de lume (cunoscuta candva drept Indochina) o realitate mai degraba jenanta. Cata lume stie oare ca a existat si un alt Viet Nam, dinainte de comunism, ale carui vestigii culturale sunt recuperate cu grija, in speranta ca omenirea de maine le va trece in patrimoniu?
Nguyên Lê este un muzician care apartine acelui Viet Nam de dinainte de impactul american, desi pare conectat la spiritul epocii rock and roll. Nascut la Paris din parinti care vor fi inteles ca sansele copilului sunt mai generoase in orasul luminilor decat in mlastinile, padurile, muntii si fluviile Asiei, Nguyên a invatat sa cante la chitara doar la 15 ani, dupa ce chinuise bateria. Absolvent de liceu, profilul arte vizuale, si-a luat licenta in filosofie, dar s-a dedicat studiului chitarii, dincolo de orice scoala sau moda. Tenacitatea, talentul si rapiditatea ce-i permiteau sa invete, sa asimileze natural si sa refaca melodii dintre cele mai felurite, din orice tara, indiferent de stilul in care fusesera compuse, i-au fost pretuite prin angajarea in Orchestra Nationala de Jazz a Frantei. Post meritat, fara indoiala, unde nu banii castigati contau, ci privilegiul de a lucra cu mari muzicieni, precum Didier Lockwood, Carla Bley, Randy Brecker, Dee Dee Bridgewater, Gil Evans, Quincy Jones ori marele Ray Charles. De aici, pasul urmator a fost sa inregistreze cu jazzmeni apreciati si de publicul rockeristic. Peter Erskine, Miroslav Vitous ori Trilok Gurtu sunt doar trei dintre acestia, altii mai putin cunoscuti auzindu-se din plin pe discuri editate sub nume propriu sau in colaborari ce depasesc imaginatia conservatoare a rockerilor pur-sange.
Aproape trei decenii de cariera numara azi Nguyên Lê, un edificiu din ce in ce mai epurat de zatul modei snoabe, tintind vazduhul muzicii fara frontiere. Conceptul acesta, raspandit de niste oameni generosi, se regaseste sub denumirea de world music fusion, ca gen muzical promovat dupa 1990, intre altii, de casa de discuri ACT. Aici sunt aparute aproape toate discurile lui Nguyên Lê din 1995 incoace. Nenumaratele contributii la piesele si discurile prietenilor, in calitate de instrumentist, inginer de sunet, producator sau inspirator, completeaza catalogul deja imens al unui chitarist despre care s-a spus ca este urmasul lui Jimi Hendrix. Deloc complexat de neasteptata situare, Nguyên Lê si-a cautat si urmat propria cale muzicala, dedicand inaintasului sau un disc complet (Purple, 2002), ba exprimandu-si admiratia si pentru alte nume: Pink Floyd (Celebrating DSOTM, 2014) si Songs of Freedom (2011), unde figureaza 15 adevarate imnuri ale culturii pop-rock din ultima jumatate de secol.
Paradoxal, sau dimpotriva, muzicianul nascut si format spiritual pe meleaguri straine a regasit cultura natala, careia n-a ezitat sa-i dedice timp si bani. Cateva discuri cu vocalista de jazz Huong Thanh pot fi urmarea unei povesti amoroase. Ultima realizare, Hà Nôi Duo (2017, ACT), impreuna cu Ngô H?ng Quang, vocalist si multi-instrumentist traditional, cules parca din muntii impaduriti ai nordului sagace, defineste un tel: anume, de a arata si a impartasi cu lumea larga sufletul Vietnamului, singura tara care a invins cu armele cele doua mari puteri actuale: SUA si China.