Numai ca lupta nu se duce cu acelasi tip de armament. In acest cimp combativ in care se instituie o tensiune de forte, dupa cum remarca Bourdieu, consacratii au intotdeauna cistig de cauza. Dintr-un motiv foarte simplu, de altfel. Ei reprezinta polul puterii acceptate si legitimate printr-un anumit monopol: „Imbatrinirea, invechirea autorilor, a operelor si a scolilor apar in lupta dintre cei care au facut data, si care se zbat sa-si mentina pozitiile cucerite, si cei care nu pot sa faca, la rindul lor, data fara sa-i arunce in trecut pe cei care au tot interesul sa opreasca timpul in loc, sa eternizeze stadiul prezent; intre dominanti, care sint legati de continuitate, de reproducere, si dominati, nou-veniti interesati de discontinuitate, de ruptura, de diferenta, de revolutie”. Pina aici, nimic nou.
Nou-venitii sint marginalizati, chiar daca au capacitatea de a contrabalansa inertia prezenta. Deschiderea fata de regizorii sub 30 de ani in teatrele bucurestene este aproape nula. De aici si neputinta instituirii unei fracturi necesare, a unei rupturi care poate crea noi si necesare viziuni. Regizorii tineri sint niste new entries off-off-off carora li se spune necontenit ca trebuie sa astepte, ca e bine sa se multumeasca si cu bugete de 10 ori mai mici decit ale „autoritatilor”. Strategia de nivelare si panica de distinct sint mai mult decit prezente in teatre care mizeaza pe aceleasi nume de regizori si care sint dispuse foarte putin sa produca mutatii reflexive. Repertoriul invechit si lipsa de strategii pe termen lung, care sa promoveze regizori tineri si dramaturgie contemporana, aduc in prim-plan un grav prejudiciu de sincronizare cu teatrul occidental.
In Romania, teatrul este, in cea mai mare parte, retardat la nivelul optiunilor si deciziilor repertoriale si prea putin dispus sa riste, sa-si asume proiecte novatoare. De fapt, teatrul a ajuns sa surprinda foarte putin. Iar atunci cind unii regizori chiar creeaza ceva cu totul diferit si puternic pliat de afinitatea lor estetica – ma refer la spectacolul Inimi cicatrizate, in regia lui Radu Afrim, cel mai vizual visceral spectacol din Romania la ora actuala –, creatia lor este ignorata. In cursa pentru premiile UNITER de anul acesta, Inimi cicatrizate nu exista. In cimpul de lupta de care vorbeste Bourdieu mai sus, spectacolul joaca rolul dominatului care se chinuie sa faca data: „A face data inseamna, inseparabil, a face sa existe o noua pozitie in afara pozitiilor deja stabilite, in fata acestor pozitii, in avangarda, si, prin introducerea de diferente, a produce timp”. Inimi cicatrizate e unul dintre putinele spectacole romanesti generatoare de gindire estetica asumata pina la ultimul detaliu de concept regizoral.