Dovada savorii acestei lecturi se gaseste din primele pagini, intr-o „prefata pe raspunderea autorului”, ironic-englezeasca si impanata cu panseuri dintre cele mai complicate. Inainte de a accepta propunerea jurnalistica, Barnes nu se incurca in reactii entuziaste: se apuca, meticulos, sa monteze si sa isi demonteze propriile argumente. Si, daca nu vrei sa accepti provocarea, „sa casti ochii”, sa judeci la singe si sa-ti ascuti privirea pentru a vedea altceva decit ai ghicit pina acum, atunci la ce bun sa te apuci sa-ti inspectezi tara? Dincolo insa de fisticelile voite, demersul nu permite intruziunea emotionalului si asta face toti banii, mai ales cind te gindesti ca in joc se afla, printre altele, personaje intrate in mitologia colectiva, precum printul Charles.
Adjuvantele trebuie cautate in contextualitate
Cum in ciuda tonului cald-inselator al autorului ai nevoie de o oarecare pozitionare in timp si spatiu ca sa digeri aceste eseuri (textele din volum sint orice altceva numai simple comentarii jurnalistice nu), adjuvantele trebuie cautate nu in intertextualitate, ci in contextualitate. Asta nu va impiedica totusi sa faceti sinapse pe cont propriu si sa va afundati in pasaje de-un mestesug stilistic tipic lui Barnes. Si, pina la urma, ce veti descoperi in „episoadele” dense vor fi subterfugiile campaniilor electorale, demagogia politicienilor, orientarea si modul de functionare al redactiilor de presa, proiectia falsului si efectele ei, scandalurile mediatice, spiritul britanic, cu traditiile, ironia si exagerarile sale, ori reactiile de stigmatizare, provenite din teama si insuficienta judecata sociala (vezi Fatwa, avindu-i ca protagonisti pe musulmani, englezi, Salman Rushdie si ale sale Versete satanice). Toate tratate exhaustiv si analitic, motiv in plus pentru ca la finalul lecturii sa va ginditi ca presa „de la ei” nu e ca presa de la noi.
„Pornind de la premisa ca, daca nu se decisesera inca asupra problemelor majore, alegatorilor le-ar prinde bine citeva temeiuri frivole pentru a lua o decizie, «The Guardian» a sondat opiniile candidatilor din circumscriptiile electorale critice pentru deznodamintul alegerilor, cerindu-le sa-si numeasca preferintele in literatura, film si muzica. Glenda Jackson a propus Persuasion de Jane Austen, Les Enfants du Paradis si Simfonia psalmilor de Stravinsky. Rivalul ei conservator a ales Razboi si pace, Doctor Jivago si Simfonia a IV-a de Mahler. Candidatul liberal-democrat a enumerat More die of Heartbreak de Saul Bellow, filmul Stalker si Concertul pentru vioara de Sibelius…” – Julian Barnes, Scrisori de la Londra