Unui cititor de buna-credinta i-ar fi suficient sa arunce o privire peste romanele aparute in colectia „Ego. Proza” – si in alte parti – ca sa vada ca lucrurile nu stau chiar asa.
De vreo doi ani incoace, adica de cind Editura Polirom a lansat colectia „Ego. Proza”, ani in care au aparut citeva zeci de prozatori tineri si mai putin tineri, a inceput sa circule ideea „mizerabilismului tinerei generatii de scriitori”. Eticheta demonstreaza inca o data superficialitatea mediilor literare de la noi, seduse mult prea repede de o sintagma sonora (cum sint si „generatia douamiista”, „tinerii furiosi” – un calc lingvistic si cultural nascut din lenea mintii –, „tinerii pornografi” s.a.m.d.), dar fara sa-i mai caute acoperirea in realitate. Unui cititor de buna-credinta i-ar fi suficient sa arunce o privire peste romanele aparute in colectia „Ego. Proza” – si in alte parti – ca sa vada ca lucrurile nu stau chiar asa.
Pe de alta parte, recunosc ca intr-o oarecare masura lucrurile stau si asa. Exista in proza romaneasca de dupa 1990 o tendinta care ar putea fi caracterizata drept „mizerabilista”. Dar ea: 1) nu este predominanta si 2) se vedea deja nu doar in textele autorilor lansati de Polirom, ci si in volume de proza aparute mult mai devreme, chiar imediat dupa 1990, cum sint cele ale lui Daniel Banulescu sau Radu Aldulescu. Si cam toate sint carti bune si foarte bune.
Si-atunci, de ce eticheta asta „mizerabilista” se vehiculeaza abia de curind, foarte des si de obicei in contexte negative? Oare Intilnirea din paminturi a lui Preda nu e „mizerabilista”? Proza lui Zola nu e „mizerabilista”? In alte vremuri ar fi fost numita proza realista sau naturalista… dar un asemenea termen nu mai e de impact, nu?
E iarasi adevarat ca romanele tinerilor – si mai putin tinerilor – autori de dupa 1990 sint uneori socante prin limbaj si imagini. Izbesc prin duritate si, uneori, prin cinism. Dar daca asta li se reproseaza autorilor mizerabilisti, atunci tinta e aleasa gresit. Nu e vorba numai despre faptul ca judecata estetica e inlocuita de una morala conventionala. Orbirea e mult mai serioasa.
Sa admitem asadar ca exista o serie de carti socante prin „mizerabilism” (desi daca mai folosesc mult cuvintul asta, innebunesc). Adica descriu o realitate dura, urita, sordida, jegoasa, o lume lipsita de moralitate, de orizont si de speranta, in care personajele nu cauta decit sex, bani si distractii. O lume lipsita de transcendenta, de spiritualitate, de morala si Dumnezeu. Vi se pare cunoscuta?
Majoritatea criticilor si intelectualilor rasati strimba din nas cind se lovesc de o asemenea realitate fictionala. Li se pare exagerata, sarjata, fortata. Nici n-ar fi de mirare: multe dintre personajele cu morga din cultura romana traiesc intr-o lume inchisa – si traiesc in ea de destula vreme (10-20, poate chiar 30 de ani, dupa cum le-a fost norocul). Au o idee vaga despre cum arata lumea reala, unde nu se vorbeste despre proiecte, uniuni de creatie, burse si deplasari in strainatate si unde stirile de la ora 17 sint doar mici fragmente de realitate marunta (nici macar dintre cele mai dure).
Alti oameni de litere traiesc in turnul de fildes inca dinainte de 1989. Prizonieri ai unei conceptii legate de ceea ce „e permis sa se scrie” si „nu e permis sa se scrie”, nu vad ca pe tineri ii mina in lupta altceva decit pe multi scriitori prerevolutionari – adica, vorba unui rezistent estetic, „S-avem si noi d-o berica, tov. secretar!”.
Iar daca lumea romanelor „mizerabiliste” (uf!), in care oamenii violeaza, injura, scuipa si vomita dupa betie, pare insuportabila, asta e. E lumea in care traim. Nu-i invinovatiti pe scriitori pentru ca nu vor sa infrumuseteze realitatea, ci se multumesc sa o oglindeasca. Caci la construirea acestei realitati urite au contribuit adesea, cu tacerea si rezistenta prin cultura, cei care aplaudau ieri cu palme late in timp ce-si sopteau „subversiv” cite un banc cu Ceausescu.
Acolo, in proza contemporana a tinerilor, e descrisa lumea pe care le-au pregatit-o parintii lor. Intr-adevar, un pacat exista si nu unul estetic, ci chiar moral. Dar vinovati de el nu sint tinerii „mizerabilisti”, ci altii. Cei care privesc in oglinda romanelor lor si nu mai recunosc nimic.