Voiam sa scriu, mai intii, ca in ultima vreme Traian Basescu a inaintat intr-atit in furtuna, cautind s-o inteteasca, incit a devenit ridicol. Presedintele pare sa nu mai doarma, sa nu mai fie interesat de nimic altceva decit sa suiere printre dinti suspiciuni la adresa guvernului, a liberalilor. Mai nou, informatiile secrete ajunse la el probabil printr-o fisura in gardul de separatie a puterilor in stat l-au facut sa vorbeasca, la fel de printre dinti, de niste „dosare grele” cu privire la „politicieni importanti”, lasindu-ne sa ne imaginam singuri deocamdata ceea ce Justitia i-a soptit domniei sale. Nimic nou. Acel Traian Basescu cu care ne-am obisnuit. Ma gindeam deci sa scriu ca vijeliosul presedinte-jucator, devenit aproape obsedat de adversarii politici, incepe sa ne livreze, intr-un cuvint, plictiseala.
Voiam sa scriu, mai apoi, ca premierul Tariceanu, dupa ce ne-a obisnuit sa fie sac de box, a iesit la un contraatac care a improspatat viata politica. Insa contraatacul se vrea o actiune rapida, urmind in mod normal ocuparea pozitiei de lupta initiale. Ceea ce la Calin Popescu-Tariceanu nu s-a intimplat. A ramas acolo, sus, intr-un contraatac perpetuu care, de multe ori, isi si pierde caracterul de contraatac, devenind o schema de lupta de neinteles. De pe pozitia asta ceva mai noua, premierul nu face decit sa arate ca s-a integrat perfect in spectacolul luptei, aruncind sageti de fiecare data cind are ocazia, dar si cind nu are, spre presedinte. Si a devenit, in scurt timp, stereotip. A inceput adica, mi se parea mie, influentat, cum spuneam, si de citiva prieteni care pareau a simti la fel, sa ne livreze aceeasi plictiseala.
Cum insa nu sint in postura de a realiza un sondaj in acest sens – si chiar daca as fi, la cum merg institutiile noastre de sondare a opiniei publice, as avea motive serioase sa ma indoiesc de rezultatele lui –, n-am cum sa ajung la o imagine privitoare la subiectul plictiselii altfel decit empiric. Comparind adica circul pe care ni-l ofera politicienii cu alte momente asemanatoare, eventual de pe alte paliere ale vietii publice. Si, facind aceasta comparatie, am avut revelatia ca as gresi teribil scriind astazi despre plictiseala.
In momentul in care in Romania au inceput sa prinda telenovelele, mi-am zis ca, daca bunul-gust al societatii nu va rezolva problema, plictiseala va stinge apetitul poporului pentru lacrimi de crocodil televizate. Cind manelele au ajuns la putere, mi-am spus ca e firesc pentru un timp, dar acest gen de muzica e condamnat din start la disparitie, caci el nu poate reprezenta altceva decit stirnirea unui apetit pentru insolit. Iar apetitul e calmat, in general, de supraabundenta. Asa ca am prezis, linistit, sfirsitul manelelor in foarte scurt timp. Dupa ce OTV-ul s-a transformat intr-un mic fenomen de masa, am dat din mina nepasator, convins ca Dan Diaconescu isi va aminti toata viata de momentul de glorie si audienta pe care l-a avut timp de citeva luni, asteptindu-ma ca postul sa intre, in scurta vreme, in faliment.
De fiecare data am gresit. Toate cele trei „fenomene” nu numai ca n-au fost stinse de plictiseala, dar au devenit coordonate intre care traiesc foarte multi romani. Nici aici nu sint sondaje, dar cum aproape in orice calatorie cu tramvaiul auzi vorbindu-se despre ce-a mai spus Diaconescu sau despre nu stiu ce macho care a intinat tineretea nu stiu carei fete amarite in vreo telenovela, cum manelele rasuna permanent prin taxiuri sau prin complexele studentesti, nu prea mai ai nevoie de sondaje pentru a ajunge la o concluzie.
Prin urmare, exclud acum, in final, plictiseala. Telenovela politica, oricit de stereotipa este, va avea intotdeauna un loc de cinste la televiziunile noastre, care intre timp s-au inspirat serios din reteta OTV. Si chiar daca fondul sonor al televizorului nu e unul de manele, in sufletele noastre, ale tuturor, certurile dintre politicieni, injuraturile publice, ridicarea poalelor in cap vor rasuna intotdeauna pe acorduri manelistice. Caci spusele lor, ale politicienilor, se potrivesc de minune ca versuri pentru cintece nemuritoare cu dusmani, bani, tradari si consolari. Spectacolul continua deci. Sa ne bucuram de el. E clar ca politicienii nostri nu ne vor trada gusturile nici de-acum incolo.