„Este formidabil pentru un regizor sa lucreze cu autori contemporani lui… Intilnirea cu Koltes mi-a schimbat viata pentru ca mi-a dat posibilitatea de a citi lumea din perspectiva unui autor. Este bine, foarte bine sa-l montezi pe Shakespeare, pe Marivaux, dar sa fiu in serviciul unui autor care era contemporanul meu, cu care puteam merge la cinema sau iesi seara, asta e altceva… Exista afinitati care functioneaza cind lucrezi pentru contemporani”. Exact acest set de afinitati de care vorbeste regizorul francez modeleaza doua gindiri de la un punct incolo gemene. Dramaturgul si regizorul se intilnesc in centrul unor cautari calde. E vorba de acele cautari care ii apropie fundamental si care dau un sens lucrului impreuna. Dramaturgul are nevoie de ochiul care sa-i dea o perspectiva concreta, tot asa cum regizorul are nevoie de ochiul vizionar al celui care, prin scris, lanseaza intrebari esentiale. Tandemul foreaza in miezul teatralitatii contemporane. Scriitorul e, pentru Chereau, un purtator si distribuitor de cuvinte care creeaza lumi: „Cineva care dispune de un punct de vedere absolut ireductibil – adesea mai rebel decit al meu – despre lume si cursul ei, despre oamenii pe care ii priveste si carora stie sa le dea cuvintul. Stiu sa pun in scena, sa lucrez cu actorii, dar nu stiu nici sa scriu, nici sa dau cuvintul oamenilor. Daca pot explora cuvintul altora, nu pot da cuvintul meu altora. Un autor stie sa faca asta”. E motivul pentru care perechea dramaturg-regizor trebuie sa se instaleze la baza piramidei de lucru teatral. Relevanta lumii contemporane, la nivel de material dramaturgic, sta in felul in care apropierile de viziune – dramaturg-regizor – pot functiona. Pina la urma, oricit de puternica ar fi actualizarea unei opere clasice, ea ramine intr-un inevitabil raport de distanta. Asa ca e nevoie de sinteza zilei noastre pentru un teatru care se vrea cit mai atent legat de cei carora li se adreseaza. Nu intimplator spectacole ca Monged (regia Vera Ion, Studioul Casandra), Oleanna (regia Andreea Vulpe, Teatrul ACT), Terorism (regia Gianina Carbunariu, Teatrul Foarte Mic), Plastilina (montat de Radu Afrim la Teatrul Toma Caragiu, Ploiesti si de Vlad Massaci la Teatrul National Radu Stanca, Sibiu) contin exact adrenalina prezentului, doza de teatralitate de care ne izbim in fiecare zi si pe care doar unii stiu sa o reflecte. Cuvintul dramaturgului, atunci cind e tare, devine reper pentru o creatie teatrala. Cind regizorul opteaza pentru un text, ar trebui, din pacate nu prea se intimpla asta, sa poti intelege rostul alegerii. Altfel, vorba lui Chereau, de ce ne arde sa facem teatru? Multora le arde sa-l faca, dar pe foarte putini chiar ii arde. Si, pe bune, se vede.
