In ultima instanta, in cazul acestor filme s-ar parea ca trebuie sa iti placa eroul ca sa rezonezi cu filmul. Cu La vie en rose s-a intimplat exact invers. Imaginati-va ce presiune iti iei singur in circa atunci cind te hotarasti sa faci, tu ca francez, un film despre Edith Piaf. E ca si cum ai face un film despre Ioana d’Arc. Oare cita putere iti trebuie si cita delicatete sa ocolesti, nu sa distrugi cliseele (ca in psihanaliza jungiana, cind te intilnesti cu Umbra)? Nu poti s-o nimicesti, trebuie sa o domesticesti. De aceea ma gindesc, acum ca am vazut filmul, ca titlul La vie en rose ar putea fi un pic „tricky”, nu pentru ca viata lui Edith Piaf n-a fost roza, ci pentru ca maniera lui Dahan de a-i rearanja viata pentru ecran nu e deloc conformista.
Filmul e in primul rind extrem de bine scris (coscenarist fiind chiar regizorul, Olivier Dahan) incit ar putea fi studiat la scoala. Din materia vietii lui Piaf, pe care multi ti-o pot recita ca pe „Tatal nostru”, Dahan alege momente, sau mai exact stari, sau un fel de puncte pe care le leaga intre ele. Filmul nu e scris linear, evenimentele se desfasoara amestecind planurile temporale, copilaria cu maturitatea, Marseilleza cintata de copila in strada cu intoarcerea din Statele Unite, in ’58 (parca), cind un reporter o intreaba: „Ce-ati adus din America?”/ „Pai, un american!”, raspunde Piaf, excelent interpretata de Marion Cotillard (o sa ramina o mare nedreptate a Berlinalei faptul ca n-a luat premiul de interpretare). Viata lui Piaf devine o materie elastica, inlauntrul careia sintem aruncati din colt in colt, fara sa ne facem cucuie.
O corespondenta ideala intre viata si creatie
Paradoxul e ca, desi farimiteaza atita actiunea, Dahan nu scapa deloc filmul din mina. Nu raminem cu lucruri neintelese, cu zone albe, cu personaje lasate in suspensie (poate totusi tatal, parasit de regizor in perioada copilariei). Acest mod de a concepe scenariul ii permite lui Dahan sa identifice anumite modele care se repeta sau evenimente care reverbereaza in timp. Asa e moartea lui Marcel Cerdan, marele amor al lui Edith Piaf, cazut cu avionul cu care Piaf il zorea sa vina mai repede, eveniment care e legat de moartea lui Louis Leplee (Gerard Depardieu), ambele fiind subsumate discret ideii pe care insasi Piaf a emis-o, ca le poarta ghinion celor pe care ii iubeste. Secventa in care Piaf afla ca Cerdan, pe care il astepta, a murit e printre cele mai bune din film.
Filmele biografice despre personalitatile din lumea muzicii trateaza in general muzica tot in ordine cronologica, pe masura ce sint compuse ori interpretate respectivele piese. Aici, melodiile care au facut-o celebra pe Edith Piaf ocupa si fundalul secventelor din copilarie, pentru ca finalul, cu intrarea in moarte vazuta ca o iesire pe scena, in fata publicului ascuns de reflectoare, cind Piaf cinta (inevitabil) Non, je ne regrette rien, sa fie urmat de un generic de final alb, sugerind tacerea din moarte, dar fiind si fizic logic, dupa ce muzica a fost prezenta aproape intreg filmul. Nu in ultimul rind, scenariul ii permite lui Dahan sa gaseasca corespondenta ideala dintre viata si creatie, care la multi regizori ramin doua chestii complet separate. E oricum infinit de greu sa arati cum cele doua cresc una din alta, una prin alta, si nu stiu daca e suficient sa ai lectiile facute ca sa reusesti sau sa ai un simt anume, care se numeste poate intuitie.
Revin spunind din nou ca Marion Cotillard e foarte, foarte buna, cam cum este Jamie Foxx in rolul lui Ray Charles. Te face sa te intrebi de multe ori daca, prin nu stiu ce posibilitati obscure, n-o vezi chiar pe Piaf.