— Ce mai mimam, intreba Nora Aron, fara elan, adica din obisnuinta sau in virtutea inertiei.
— "La seule chose qui ne sache pas mentir", ingina Carmen Carpen, adaugind cu schepsis, dupa un timp: "chez l’homme".
Mai raminea ca Elisav Vasile sa-si vire policele, ca golanii, in unghiul dintre index si mediu, exhibindu-l. Sau mijlociul, intre, indoite, aratator si inelar. Nu o facu.
— Va pricepeti la chiromantie, se trezira ele, intrebindu-l.
— Mai putin decit Miss Margret Naval.
— Cine mai e si asta?
— „Une cartomancienne ceretane”, isi aduse brusc aminte Nora. „Marguerite je ne sais plus quoi… „
— „Mais Madame Deroy est la mieux inspiree”, continua Carmen.
— „La plus precise”, adauga Vasile, pe cale de a antama un nou subiect: Alcoollinaire…
(„Imi suna a citat din cineva”, isi respuse,-n paranteza, Carmen Carpen.)
— …Alcoollinaire asta e grozav; dar nu de Marguerite a lui e vorba (care era, in rest, „cartomancienne”, iar nu, dragile mele, chiromanta), ci de Margret, autoarea cartii intitulate, in germana, Die Hand als Charakterspiegel.
— Mit 15 Bildertafeln, adaose, dupa o pauza, Carmen.
— De unde stii, facu, uimit, Vasile.
— Din biblioteca strabunicii, Rose Blosel… Venita, pe Dunare, din Viena, pe la o mie noua sute zece si maritata, la Galati, cu viitoru-mi strabunic, mare mosier si cartofor notoriu in citeva judete; nu si, din pacate, cartomant, situatie-n care, poate, si-ar fi ghicit ruina viitoare. Si-ar fi anticipat-o mai din timp…
— Ghiceste-ne si noua, spuse Nora, intinzindu-i palma.
— Nu dreapta, stinga, spuse Elisav.
— Ce vezi, spuse Nora.
— Ca e carnoasa si putin cam rosie.
— Ce vrea sa zica asta?
— Ca iubesti placerile concrete.
— Lieben reale Genusse, facu retroversiunea Carmen.
— O stii pe dinafara?
Cartea? Nu. Dar stiu o bruma de nemteasca, spuse Carmen.
— Mai mult decit o „bruma”, o flatarisi, levent, Vasile, ce nu pierdu prilejul unui pupat de mina, — al unuia-n causul palmei, insa, cam intre linia inimii si-a vietii… Apoi, devizajind-o profesional pe Nora, Vasile,-n ipostaza de ghicitor in palma, reveni indata la prochimen:
— Carnoasa si putin cam rosie.
— E rosie, spuse Nora, fiindca o tin, de-o ora, sub sezuta.
— De ce?
— E tare scaunul, probabil.
— „Intinde-mi mina ca pe-un regat capitulat”, isi aminti Vasile un vers citit, prin ’58, in scoala. De cine credeti, fetelor, ca este?
— ?!
— E de Surisul Hiroshimei.
— Imposibil.
— Ba da, cind Satul lui Sahia il pastisa pe Joc secund. In interbelic, cum ar zornai un reputat istoric literar.
— Postbelic, antebelic, interbelic… Si mai ce, il intrebara cele doua, Nora Aron si Carmen Carpen, pe profesorul Vasile Elisav.
— Babelic, spuse el, iesind pe usa.
(Continuarea in numarul urmator)