Draga Bogdane, scuze, dar nu am timp sa te las sa te "pliezi pe analiza lui Nabokov la Joyce", caci devine prea riscant pentru mine. Stii, e ca la sah, nu poti face doua miscari simultane. Asa ca o sa incerc s-o fac pe prima, cu "pionul" fireste, sperind ca vom avea un "meci" incitant.
Pionul negru face prima mutare
Da, imi aduc aminte bine de ultimul 1 decembrie, sarbatoare fata de care nu am nici organ, nici sensibilitate. Dar, din pacate, asta nu e singurul meu defect. Ce sa-i faci, „eu nu am aripi”. Discutia noastra „literara” din acel beci al Hanului lui Manuc imi aduce aminte mai degraba de „polemicile” din copilarie pe care le aveam in curtea blocului: care e cea mai buna bicicleta? Si, cum aveam numai doua marci, ne imparteam in doua gasti rivale, cu argumente pro si contra. Care-i cel mai bun scriitor? Sa fie Gogol sau Joyce? Fara a tine cont ca alaturi de ei ar mai incapea un mic pluton de nume celebre ale literaturii universale, ne-am avintat sa ne aparam the best of-ul nostru. Din fericire, nici seara n-a fost asa lunga, nici contextul atit de „literar”, ca cine stie cu ce concluzii aberante mai terminam. Noroc ca a intervenit intre noi un nume respectat de ambii, care stie bine cele doua limbi si literaturi la care faceam noi referinta si carora le-a dedicat pagini memorabile. Nevinovatul de Vladimir Nabokov.
Apararea „nevinovatului” Lujin
Nabokov este un mare scriitor si cu asta cred ca sintem mai toti de acord. Insa Lectiile lui, chiar daca uneori sint stralucite, nu sint deloc nevinovate. Si el porneste, ca si noi, de la supozitii clare, de la anumite afinitati, face topuri fara mari scrupule, iar pe unii scriitori ii lasa corigenti, mergind impotriva curentului. Cu unii e foarte sadic, iar cu altii – foarte binevoitor. Lectia despre Tolstoi incepe cu aceasta afirmatie transanta: „Tolstoi este cel mai mare prozator rus. Daca ii lasam la o parte pe precursorii sai, Puskin si Lermontov, putem spune ca, in proza, cei mai mari artisti rusi sint: primul, Tolstoi; al doilea, Gogol; al treilea, Cehov; al patrulea, Turgheniev. Asta seamana cu notarea lucrarilor studentilor si, fara indoiala, Dostoievski si Salticov asteapta la usa biroului meu o explicatie a notelor lor proaste*”. Deci topul literaturii ruse este astfel facut, iar cel aruncat la cosul de gunoi nu este nimeni altul decit Fiodor Mihailovici Dostoievski, caci „din punctul de vedere al artei care dainuie si al geniului individual… nu este un mare scriitor, ci, mai degraba, unul mediocru”.
Stim bine ca Nabokov vorbeste unui public american pe care-l dispretuieste, il ironizeaza si vrea cu orice pret sa-l puna intr-un anumit orizont de intelegere a literaturii. Ambele volume ale Lectiilor sale, precum si fiecare autor luat in parte sint legate si interpretate de asa maniera incit sa avem ca rezultat un anumit mod de intelegere a literaturii. Nabokov ne propune o schema simpla si precisa: a. Opera literara este un fenomen lingvistic, si nu unul de idei; b. Lumea creata nu trebuie sa fie reala, ci plauzibila; c. Opera de arta este un joc divin. Adica, o opera literara de valoare este pentru Nabokov o constructie din bucati bine articulate stilistic, care creste natural si logic, care nu are nimic cu realitatea, dar care trebuie sa fie plauzibila si sa simuleze o realitate de asa maniera incit elementul divin al creatiei sa ne zgindare coarda sensibila. Am incercat sa definesc „opera literara” cu propriile lui cuvinte. De fapt, Nabokov, asa cum il stiu din cartile lui, dar si din alte surse, bate mult mai departe. Tind sa nu-i acord „prezumtia de nevinovatie” chiar daca-l iubesc. Autorul Lolitei parca vrea sa ne spuna ca ceea ce scrie el este adevarata literatura, vrea sa ne spuna si de ce este asa si chiar sa ne arate o linie a descendentei adevaratilor creatori. Ba, mai mult, Vladimir Nabokov vrea sa ne fereasca de anumiti impostori ai literaturii precum F.M. Dostoievski. Sa fie chiar asa?
Cine e agentul Satanei?
Sa revenim la textul despre Gogol. Da, cred ca este cel mai reusit text al celor doua volume, alaturi de cel dedicat conceptului de poslosti. (E adevarat ca cei doi scriitori pusi de noi in chestiune sint ovationati de Nabokov.) Aici el reuseste sa ni-l dezvaluie pe autorul Mantalei de o maniera exemplara. Gogol ne este prezentat fara a ni se ascunde perioadele de inceput si de sfirsit ale carierei sale literare, care au fost catastrofice. Gogol este iertat de toate pacatele, pentru ca a reusit o prima parte a Sufletelor moarte fara cusur, ne-a dat inegalabila Mantaua (de fapt, mai toata proza lui scurta) si o piesa reusita, Revizorul. In Lectie, Gogol nu ne este doar povestit asa cum o face cu Joyce, de exemplu, ci ne este si explicat. Din Gogol isi trage conceptul sau de poslosti care va aduce o fateta noua deja mult uzatului concept de kitsch, poate unul dintre cele mai importante concepte ale esteticii moderne**.
Gogol ne este prezentat de asa maniera incit e greu sa nu fii sedus de el. Ceea ce a scris bine Gogol este perfect in viziunea lui Nabokov, iar pentru un final fericit mai este nevoie doar de un „cititor creativ”. Recunosc, sint un fan declarat al lui Gogol, dar asta nu ma impiedica sa vad si ce vrea sa spuna Nabokov dincolo de aceasta „exegeza” excelenta. El isi termina textul afirmind simplu: daca vreti sa stiti adevarul despre Rusia, nu va apropiati de Gogol. El nu spune doar ca Gogol nu este un scriitor realist, atacind un vechi cliseu, ci ca acest „realism” nu este posibil. Gogol a creat o lume pe care el ne invita sa o gasim. Nabokov, la intrebari de tipul: „A existat Anna Karenina?; A existat Cicikov?”, raspundea simplu: „Aceasta nu este o intrebare culturala”. O astfel de constructie este o platforma comoda pentru Nabokov si un teren minat pentru cel pe care-l vizeaza direct: F.M. Dostoievski. Chiar daca tin mult la opiniile lui Nabokov, spun ca este ceva necurat in strategia lui. Cred ca, in textul despre Gogol, Nabokov pregateste terenul de lupta cu Dostoievski.
„Hii, calutii mei!”… a cam trecut timpul si trebuie sa pun punct. La inceput de discutie, am impresia ca ne aflam in abstractul punct N. si ne intrebam precum cei doi mujici rusi din Suflete moarte care stateau pe pragul circiumei si se uitau la roata trasurii: „Ia te uita ce mai roata! Tu ce crezi: tine pina la Moscova?”. Poate o sa incuviintam ambii ca: „Tiiiiine!”. „Dar pina la Dublin o tine oare?” E greu de presupus pina unde o tine acest inceput de epistole, poate inutile. Dar, cum zice Nabokov, „fantezia este rodnica numai cind este inutila”. Asa ca… la drum!
Note:
* Vladimir Nabokov, Lectii de literatura rusa, Editura Thalia, 2006
** Matei Calinescu, Cinci fete ale modernitatii, Editura Polirom, 2005 (capitolul despre kitsch)