Interviu  -  Ana-Maria Onisei  -  

Ce fel de documentare ati facut pentru scrierea Aparatorilor?

Am avut nevoie de o documentare serioasa, desi se vor ivi, inevitabil, istorici care vor formula obiectii la diverse imprejurari prezentate in carte. Nu este vorba insa despre o documentare menita sa „romanteze” viata lui Stefan cel Mare, asa cum am auzit deja comentindu-se. Nici vorba. De altfel, Stefan nici nu este personajul central al romanului. Revenind la documentare, trebuie sa spun ca ea s-a realizat pe masura ce cartea mergea mai departe. A fost pasionanta si diversa, cuprinzind carti despre civilizatia si pictura venetiana, despre organizarea Moldovei feudale, despre traditia si istoria imperiilor mongole de dupa Ginghis Han. In plus, am revenit la un subiect care ma absorbise cu mai bine de zece ani in urma, cind scriam Intoarcerea la Shaolin, anume tehnicile de lupta ale clanurilor Ninja si viata cotidiana in Japonia secolului al XV-lea.

Abordati un gen mai putin cunoscut publicului romanesc. Aveti temeri in legatura cu receptarea cartii?

Da. Intotdeauna am avut temeri. Nu scriu nici pentru sertar, nici pentru elite, nici pentru o improbabila posteritate. Nu cred ca am avut, pina acum, marele noroc de a-mi gasi publicul, in afara unui mic numar de fani ai editorialelor sau reportajelor mele. Poate ca intilnirea va avea loc prin paginile Aparatorilor…

Pentru ca are legatura si cu volumul dvs., cum va raportati la „personajul” Stefan cel Mare, ca fiind „cel mai mare roman al tuturor timpurilor”?

„Topurile” de acest gen imi repugna. De regula, nu ma regasesc in ele, nici ca tehnica de tip sociologic, nici ca rezultat, nici ca idee de „voce a maselor”. Sint convins insa ca Stefan se afla in rindul marilor oameni de stat ai lumii, dovedind ca a fost capabil sa consolideze politic, economic si social o tara, avind, apoi, geniul unei diplomatii stralucite si curajul nebun de a lupta atunci cind parea a nu avea nici un sens. Nu am invatat insa mare lucru din lectia lui. Prea multa vreme am preferat sa tacem si sa ne adaptam, in loc sa riscam o riposta care ne-ar fi eliberat, daca nu politic, macar sufleteste. De aceea, a-l cataloga acum drept „cel mai mare roman” inseamna nu doar a-l pune in raport cu Hagi (cel mai mare fotbalist, nu?), ci si a-i stirni un zimbet imaginar care ar insemna: „Abia acum v-ati adus aminte?”. Cred ca marile modele ale fiintei noastre se afla dincolo de topuri.

La aparitia volumului s-au facut asemanari de scriitura si tematica pe de o parte cu romanul lui Mihail Sadoveanu Fratii Jderi, pe de alta cu Shogunul lui James Clavell. Din perspectiva dvs., chiar exista astfel de „fronturi” comune?

Asemanari de scriitura si tematica… inevitabil, dar, in acelasi timp, fara temei. Nu simt ca as avea mare lucru in comun cu Sadoveanu, dimpotriva, parca am facut tot ce el a evitat sa faca si, invers, n-am facut nimic din ce a reusit el sa faca. Nu mi-am propus nici o „fresca istorica”. Nu mi-am propus evocarea blinda a unei lumi de altadata. Unde el a pus melodie, eu am pus ritm. Unde el a evitat spectaculosul, eu l-am subliniat. Unde el a deschis unghiul narativ, eu l-am inchis, focalizind un om, un gest, un obiect, o sclipire de gind. Unde el ar fi pus personajele sa cugete adinc si sa se lase invaluite de mit, eu le-am pus sa actioneze, sa alerge, sa sufere, sa caute. Personajele lui Sadoveanu au timp. Ale mele n-au. Ceea ce nu le interzice accesul la profunzime. Lasind la o parte diferenta de destin si de calibru (intr-un fel, a te raporta la Sadoveanu e o obraznicie), trebuie sa mai spun ca Moldova este, pentru el, universul; ii simte respiratia, ii rafineaza limba, ii despleteste cu melancolie vechimea si traditiile. Pentru mine, Moldova e doar parte a unei lumi fara centru (care e centrul, de la Venetia pina la ultima plaja, cea dinspre Pacific, a Japoniei?), nu acord nici o atentie dialectului si refuz arhaismele construind o naratiune istorica ciudata, in care personajele sint contemporane cu mine.

In privinta Shogunului lui James Clavell, singura asemanare poate fi aceea ca un personaj european se adapteaza la modul de viata al Japoniei medievale. Tema e reluata, de altfel, si in celebrul film Ultimul samurai, regizat de Edward Zwick, cu Tom Cruise in rolul principal. De altfel, nici ecranizarea Shogunului, cu Richard Chamberlain in rolul principal, n-a fost deloc rea. Mai departe insa, nici subiectul, nici spatiile acoperite de poveste, nici stilul scriiturii nu au nimic in comun.

V-ati gindit vreo clipa pentru cine scrieti, in timp ce lucrati la carte?

Da, numai ca, fiind o carte de peste o mie de pagini, mi-am tot schimbat cititorii imaginari. Cu exceptia, evident, a cititorilor reali, caci sotia si cei doi fii ai mei au avut acces la paginile romanului pe masura ce ele se scriau, astfel incit aveam mereu reactii aproape simultane cu scrierea. Cititorii la care ma gindeam erau de mai multe feluri: unii, anonimi, fara virsta, care se lasau prinsi in farmecul povestii fara sa strimbe din nas fiindca ar fi, uneori, neverosimila. Altii, intre care prieteni ai mei, ca Vasile Popovici sau Mircea Mihaies, acceptind cu rezerve o atare „copilareala” si intrebindu-ma, pina la urma: „Ce te-o fi apucat?”. Altii, profesorii sau modelele mele, intre care Ion Pop, Livius Ciocarlie, Al. Calinescu, Alvaro Rocchetti sau Alain Vuillemin, privind cu severitate amestecata cu ingaduinta aceasta „ratacire” a mea de la marile teme ale cercetarii literare. Si altii, care as fi vrut sa-mi fie prieteni, dar pe care nu i-am intilnit niciodata asa cum ar fi trebuit, adica in discutii despre scris, printre care Dan C. Mihailescu, un excelent comentator tv al ultimei mele carti despre reportaj, sau Nicolae Manolescu, un frecvent cititor imaginar al textelor mele, mai niciodata unul real. Acestora din urma n-am stiu insa ce tip de reactie sa le atribui.

Ati spune ca Aparatorii e o carte potrivita pentru a deveni film? Cum ati vrea sa „arate” filmul?

Aproape ca a fost film inainte de a fi carte. In mintea mea. Multe scene, indeosebi cele de actiune, bataliile, confruntarile din Japonia, imaginile de iarna din muntii Caucaz sau cele multicolore ale palatelor venetiene, sint „transcrieri” ale unor scene de film pe care, de fapt, le vedeam. Editura Cartea Romaneasca (mai precis redactorul-sef, Madalina Ghiu) a sesizat aceasta constructie eminamente vizuala si, pe banderola, a scris „primul roman cinematografic”. Nu m-as fi gindit la o asemenea formulare, dar ea e in consonanta cu textul. Da, e o carte usor de transpus in film, parca o carte care cheama filmul. Nu doar filmul romanesc, ci si cel international, coproductia. Mi se intimpla uneori sa mi-l imaginez pe Russel Crowe in rolul capitanului Oana sau pe Mel Gibson in cel al lui Stefan. Inca o copilarie, care nu mai conta dupa atitea altele… E nevoie de un film alert, dar cu alunecari bruste in psihologia personajelor, care sa combine gustul pentru atmosfera locurilor cu cel pentru marile confruntari. Un film cu ritm, cu imagine bogata, cu muzica antrenanta, dar nu superficiala, construit pe stilul „fantasy” american, de la imaginatia din Stapinul inelelor la dramatismul din Gladiatorul. Ar putea fi o experienta noua pentru filmul nostru istoric.

Sinteti cunoscut, in primul rind, ca jurnalist, ca om de presa. Va ajuta asta in postura de scriitor?

Nu stiu. Si da, si nu. Da, fiindca in cercurile mass media sint oarecum cunoscut. „Radu Ciobotea… parca am auzit de el. A scris niste chestii, nu-mi aduc aminte ce…” Asta face ca, macar la lansarile de carte, oarece gazetari sa si participe. Nu, fiindca lumea nu mai stie unde sa ma plaseze. Ori sint jurnalist, ori nu. Ori sint scriitor, ori nu. Ori sint dascal universitar, ori nu. Expresia asta vehiculata, „jurnalistul si scriitorul”, inseamna ori ca nu te-ai hotarit, ori ca nu esti nici una, nici alta. Mi-o asum cu oarecare ironie…

De ce ati ales sa documentati si sa publicati doua volume despre reportajul interbelic (unul dintre ele, teza dvs. de doctorat), reportajul-traditie, reportajul-literar? Se simte nevoia revenirii la reportajul amplu? Considerati ca publicul din Romania – mai ales cel tinar – si jurnalistul roman cunosc prea putin acest subiect?

Cred ca ati anticipat raspunsul. Dupa 1990, am reinventat presa romaneasca pornind de la comentariu. Nu de la informatie si nici de la reportaj. Revenirea la o anume normalitate a perceptiei vietii prin intermediul presei are nevoie si de aceste componente. Reportajul a fost deviat rau de tot in perioada comunista, si-a pierdut credibilitatea si forta, aproape ca sintem nevoiti sa-l reducem la Cornel Nistorescu, singurul condei de talent care n-a lasat pic de propaganda in cele trei volume publicate pina in 1989. Or, odata ajunsi la libertatea de expresie, ne-am pomenit fara o traditie pe care sa o putem asimila. Textele anilor interbelici fusesera in mare parte distruse, autorii murisera prin inchisori sau isi amputasera singuri opera. Nici un drum nu mai ducea inapoi, spre marea epoca a reportajului. De aceea am simtit nevoia sa ma intorc spre inceputurile genului, sa stau prin arhive, sa rasfoiesc mii de ziare ingalbenite de timp, sa redescopar evolutia reportajului romanesc. Si nu doar romanesc, ci si francez, fiindca, in acea perioada, legaturile dintre Romania si Franta ajunsesera la apogeu. Revenind la intrebarea dumneavoastra, da, sint convins ca nu numai publicul romanesc, dar mai ales jurnalistii romani nu cunosc mai nimic din evolutia spectaculoasa a acestui gen. Desi au aparut numeroase facultati de jurnalism, genurile sint studiate pornind de la manuale americane sau franceze, raminind la un nivel pur teoretic, adesea fara legatura cu realitatea presei romanesti si cu devenirea ei organica. Reportajul interbelic poate fi, pentru noi, lectia necesara.

Vi se pare ca discutia despre „moartea reportajului”, in contextul actual, a devenit sterila sau continua sa fie o problema fierbinte spre dezbatere?

Nu e deloc sterila. Desi nici pe departe nu asistam la o „moarte a reportajului”, cel mult la o scurta gripa. Care nu provine din vreun virus periculos, ci doar din ruperea unei traditii si dintr-o abordare superficiala. Spun „abordare superficiala” referindu-ma in primul rind la dascalii de jurnalism si apoi la sefii de gazete. Abia in ultimul rind la autorii de reportaj. Fiindca acestia din urma aproape ca n-au de unde sa apara. Exceptie face scoala de jurnalism pastorita de Daniel Condurache si de echipa de dascali ieseni, care, prin „Opinia studenteasca”, mentin o febra a jurnalismului autentic si chiar se apleaca asupra reportajului. De altfel, cred ca Iasiul este orasul cel mai efervescent in materie de presa, chiar daca, mai apoi, majoritatea talentelor pleaca spre Bucuresti. La nivelul presei nationale, reportajul nu e absent. Atita doar ca adeseori el e confundat cu simpla relatare, cu un soi de dare de seama asupra subiectului cerut de sefi. Iar defectul multor sefi este acela ca nu pot identifica nici subiectele de reportaj, nici valoarea unui text mai neconventional. Caci reportajul, pina la urma, asta e. O privire proaspata, o atitudine originala, o scriitura care alunga cliseele si povesteste lumea altfel decit ne-am fi asteptat. Si aici ne lovim de o problema mai delicata: atunci cind apar, gratie unui talent real si unei formari mai mult autodidacte, autorii de reportaj se lovesc de obtuzitatea ierarhic superioara sau de o atmosfera redactionala deloc propice unei lansari in non-conformismul specific genului. Cu toate astea, genul rezista si urca, incet, spre locul care ii este destinat, acela de „vedeta” a jurnalisticii. Gasim reportaje bune in cotidiene precum „Gandul” sau „Jurnalul National”, uneori si pe postul national de televiziune.

Ati fost corespondent de razboi pe fronturile din fosta Iugoslavie, timp de opt ani, incepind din 1991. Banuiesc ca urmariti in continuare, ca jurnalist, ce se petrece in zonele externe de conflict. E alta „datoria” corespondentilor de razboi de acum? S-au schimbat, in functie de context, rigorile dupa care un corespondent de razboi trebuie sa isi faca meseria?

In esenta, nu. Trebuie sa te duci acolo, sa gasesti surse de incredere, cai de intrare in locuri care pot aduce subiecte. Sa fii in acelasi timp indraznet si prudent, caci nu de fapte de eroism au nevoie cititorii, ci de adevarul pe care reporterul il vede cu ochii lui si il certifica cu onestitatea lui. Pina la urma, misiunea corespondentului de razboi nu s-a schimbat, de la William Howard Russel si razboiul Crimeii pina la Ernie Pyle si Vietnam, sau Oriana Falacci si Afganistan. Avem citiva corespondenti buni de razboi, Cristina Liberis sau Adelin Petrisor, dar iata ca ei nu se afla in presa scrisa. Vor aparea, fara indoiala, si altii, caci, din nefericire, razboiul nu pare sa devina un subiect in criza.

De ce va temeati cel mai mult cind va aflati intr-o zona de conflict? Ati fost vreodata nemultumit de un material pe care l-ati facut?

De obicei, teama vine dupa. Ceea ce, intr-un fel, e normal. Daca ti-e frica, nu te duci. Nu te obliga nimeni. Dar nu te obliga nimeni nici sa intri in zone interzise sau sa incalci regulamentele stabilite de comandamentele pe linga care esti acreditat. Este si asta o meserie, care are nevoie de o scoala in care sa deprinzi tehnicile elementare de documentare si redactare a corespondentelor de razboi. Si, daca tot veni vorba de redactare, aici nu se poate sa trimiti zeci, sute de reportaje fara sa fii nemultumit de unele. E inevitabil. Le scrii sub presiune, nu ai toate datele, sursele se razgindesc si nu-ti mai povestesc totul, dai peste informatii pe care nu le poti transmite etc. Ca sa fac un volum cu o parte din reportajele de razboi din Croatia si Bosnia a trebuit sa las toata informatia cum era, dar sa refac formularea si sa aduc lamuriri suplimentare. Asa cum e in pagina de ziar, reportajul de razboi e un fel de ciorna. Ca sa iasa ceva serios din el trebuie aproape sa-l rescrii.

„Nu mai conteaza valoarea, ci integrarea in mecanism”

Ce va displace – daca va displace – la presa romaneasca a anilor 2000, „patronata” si „trustizata”?

La nivel managerial, preeminenta intereselor economice ale patronilor. La nivelul functionarii mecanismului jurnalistic, robotizarea si prostia. Multe ziare au trecut la un fel de industrializare a relatiilor dintre oameni. In interiorul redactiilor e, uneori, o disciplina aproape militara. Culmea, asta mai ales in cazul companiilor straine. Si nu e disciplina, e obedienta si ipocrizie. „Da, sefu’, aveti dreptate” a devenit comportamentul principal. Cei obedienti si simpatici la o bere sint promovati. Cei „complicati”, chiar si foarte buni, sint eliminati. Nu mai conteaza valoarea, ci integrarea in mecanism. E o robotizare periculoasa, care da sanse mediocritatii si pune stavila talentului, care inseamna si personalitate.

In prezent sinteti redactor-sef la saptaminalul „Diaspora romaneasca” din Londra. Va considerati un jurnalist de formatie clasica? Care e „crezul” jurnalistului Radu Ciobotea?

„Diaspora romaneasca” apare la Londra si e cumparat de romani. Nu e singurul ziar de acest gen, dar reprezinta o experienta cu totul noua. Si asta inca de la angajare. Candidezi pe Internet, nu cunosti pe nimeni, nu te cunoaste nimeni, conteaza exclusiv ce stii sa faci. Scrii bine, ai subiecte interesante din perspectiva unui cititor de pe malul Tamisei, esti angajat. Faci pagini bune, coordonezi o echipa risipita pe continent, OK. Ceea ce confirma afirmatiile de mai inainte. Lumea n-are nevoie nici de slujitori, nici de roboti. Are nevoie de profesionisti. De aceea, cred in continuare ca jurnalistica inseamna curiozitate, stiinta de carte, onestitate si curaj. Daca asta inseamna a fi de formatie clasica, atunci, da, sint de formatie clasica. Caci, in afara ei, nu ramine decit o simpla aventura.