Acest potential este definit in contextul relatiei directe dintre efectul spectacolului si comportamentul publicului. Atitudinea spectatorilor este determinata de procesarea activa a ceea ce privesc. In functie de plasarea acestei perspective teatrale – ce privesc trebuie sa-mi reveleze semnificatii care sa-mi comunice mai mult decit ce stiu deja sau altfel decit am apucat sa stiu – se instituie participarea prin interesare. Kershaw accentueaza faptul ca „spectacolul poate fi cel mai eficient descris ca o tranzactie ideologica intre un grup de actori si comunitatea spectatorilor… Ideologia furnizeaza frame-ul in cadrul caruia actorii codifica si publicul decodifica semnificatiile spectacolului. Vad spectacolul ca pe o tranzactie pentru ca, in mod evident, comunicarea nu este unidirectionata… Spectacolul este despre tranzactia sensurilor, o continua negociere intre sala si public pentru a stabili intelesul semnelor si conventiilor prin care interactioneaza”. Aceasta negociere presupune, automat, o intilnire. Ei bine, tocmai intilnirea e adesea ratata in spectacolele romanesti din cauza unor discursuri cu totul paralele.
Teoreticiana Elizabeth Burns, a carei Theatricality este citata de Kershaw, vorbeste de un acord implicit scena-sala, care duce la stabilirea mai sus amintitelor conventii. Burns mentioneaza, pe de o parte, conventiile retorice, cele prin care spectatorii sint convinsi sa accepte personaje si situatii al caror termen de valabilitate e redus la cadrul teatral si, pe de alta parte, conventiile sociale, activate intr-un anumit timp si intr-un anumit spatiu in functie de un context. Conventiile sociale implica relatia cu norme si coduri ale realitatii cotidiene. Explorarea spatiului extra-teatral este crucial pentru testarea eficacitatii spectacolului. Constructiile teatrale cu un anumit grad de radicalitate marseaza puternic pe frictiunea dintre materialul dramaturgic si realitatea exterioara, care nu este altceva decit o experienta extrema. In ea identificam adesea sursa de autenticitate de care teatrul are foarte multa nevoie. Experienta exploziva in care se topesc cele mai sfisiate trairi devine baza unei dramaturgii psiho-somatice turbulente. Experienta ii leaga pe cei care si-o asuma transant pe scena de cei care, in sala, sint constienti de existenta ei intr-o forma sau alta.
Tavalugul convulsiilor, arderea torturanta a psihicului, buldozerul consumismului care striveste creieri alienind ireversibil frizeaza in dramaturgia contemporana obsesia surparii limitelor. Patologia limitelor e exfoliata abil.
Limitele se intorc ca un bumerang
In Monged de Garry Duggan, montat de Vera Ion la Casandra, trei tineri „prizeaza” frenezia senzatiilor tari pina cind realitatea din jurul lor se sterge ca un contur trasat cu creta. Ca o urma de nisip inghitita de apa. Cu creierii vraiste de la droguri si bautura, sfideaza conventiile unei ordini blazante si devin stapinii absoluti ai „poluarii” cliseelor. Se arunca in virtejul mintii blurate ca intr-o mare fara fund. Se calca in picioare dupa ce au avut toata lumea la picioare, pina cind, tirziu de tot, nu mai ramine nimic din ei. Pina cind isi fac neuronii zdrente.
Si atunci, dupa ce si-au lansat cirligele senzorialului, innopteaza la liziera luciditatii. Experimenteaza halucinant ca sa fie siguri ca sint vii. Si cind sint dement de vii se izbesc de pamint. Limitele se intorc ca un bumerang. Inciziile pe simturi lasa rani adinci. Personajele lui Duggan traiesc agonia vertijului care-i face tandari. Exact ca haituitii din Trainspotting (Editura Polirom, 2006). Nimic nu e prea mult cind dependenta de droguri iti face corpul sa mucegaiasca pentru a-l reinvia in secunda urmatoare. Iar in Trainspotting, tunul senzatiilor de acest gen e mereu activ: „Oasele mele uscate si crapate sint lichefiate de mingiierile frumoasei mele heroine. Pamintul s-a miscat si inca se mai misca… Capul mi s-a futut de tot. Se smuceste asa brusc si violent c-am impresia c-o sa-mi zboare de pe umeri drept in poala hoastei din fata mea”. Experienta e psihedelica. Fictiunea si-o asuma total.
To the flowers. To the freedom
In Bonus, Eduard Gabia a pornit de la o experienta proprie de radicalizare a reactiilor. Timp de trei zile a experimentat orbirea, dupa care 64 de ore nu a dormit si a baut foarte mult alcool. A iesit un performance in care vezi intermitent un corp compact, sursa de zgomot si flash, si in acelasi timp rupt in fisii de lumina si fluctuatii de sunet. Un corp care si-a insusit gradul maxim al zdrobirii limitelor. Care se misca, lasind in urma lui dire de prezenta, cu o boxa in spate si o lanterna in mina. To the flowers. To the freedom.
In Protect, performance coordonat la Teatrul Desant de Paul Dunca, identitatea unei stari de maxima incertitudine e transata in functie de ipostaze diferite. Cit de mult te poti proteja cind totul in jurul tau ameninta sa-ti pericliteze linistea?
Un cuplu se trezeste de dimineata incercuit de lacatele. Cutia in care e pastrat untul are lacatel, farfuria are lacatel, papucii au lacatel. Ca intr-un cosmar, cei doi se misca printre obiecte traumatizant ferecate, traind ei insisi o existenta de celula.
O motociclista cu ochi injectati si picioare balansate nevrotic se pregateste sa sara in gol. O privesti fix si astepti. Uite-o ca sare!