Adevarul e ca Acosmei beneficiaza, de la o vreme macar, de respectul secret (orgoliul underground-ului!) al poetilor tineri din noua generatie lirica. Nu fac deci figura de curajos recuperator de valori scriind despre el. Ma indemn totusi sa scriu, incercind sa pun cit mai mult in valoare caracterul de opera coerenta al acestui volum. Adevarata opera poetica dupa asta se cunoaste: este reductibila, in totalitatea ei, la un numitor comun care o explica, in cazul fericit epuizind-o. Opera poetica veritabila este una fara rest, fara anexe, fara „daca doriti sa revedeti”. Ea se contine pe sine intre niste limite care par naturale, ii vin ca turnate. Nu exista versuri parazitare intr-un poem bun, dupa cum intr-o carte valoroasa nu pot aparea poezii slabe sau fara legatura cu intregul. O astfel de carte definitiva este si Jucaria mortului: aparuta in aceeasi forma de la prima editie, aceea din 1995, pina la ultima, din 2006, ea nu suporta adaugiri si nici rezumate. In felul sau, ea reprezinta o experienta-limita, dincolo de care nu se mai poate merge.
Poezia in paranteza
Poezia lui Acosmei a explodat cu un pocnet modest pe la jumatatea anilor ’90, cind nimeni nu mai avea timp pentru poezie adevarata. De fapt, modestia era a doua sa natura, daca nu cumva chiar prima. Dispretuind iesirile in „arena”, ascuns si tacut, poetul nu era decit interfata literaturii proprii. Poezia sa este, si ea, de o sinucigasa discretie: in masura in care isi recunoaste lirismul (un lirism invers, vom vedea), il si pune in paranteze. Iata, de pilda, un poem intitulat Putin si care, intr-adevar, chiar asta exprima: „(sint linistit/ mingii cu placere/ capul rautatilor// ma gindesc la orasul/ unde fumega lazile de gunoi/ ca niste altare de jertfa// am fost furios/ am taiat gitul/ fiolelor// am strigat in oras/ – «am si eu un schelet/ de ce sa nu va fie frica?»// linga vitrine/ ma opream/ sa-mi aranjez/ putin scalpul)”.
Acosmei este inventatorul „poemului intre paranteze”, al textului care parca isi cere scuze ca exista, apropiindu-se astfel vertiginos de limita nonexistentei. Nu e un simplu artificiu grafic, cum a fost, la vremea sa, renuntarea la majuscule la inceputul versurilor: parantezele fac parte din „programul” acestui poet. Ele sint un semn al discretiei, un fel de blazon bizar, mizerabil si minjit de noroaie, fata de care rusinea e un sentiment mai indicat decit mindria. „Emotiile” inregistrate in versuri sint contaminate de acest instinct al retragerii: sint fragmentare si aproximative, degradate si meschine. Lumea lui Acosmei e plina de gesturi mici si intimidate, de sentimentele marunte ale omului convins dinainte de inutilitatea sa si, de fapt, a oricui si a orice. Dragostea, de pilda, arata asa: „(musca amortita/ care se plimba/ pe genunchii tai// a zburat si mi s-a/ asezat pe obraz)”.
Poezia se contamineaza de umilitate. Versurile sint scrise „la lumina resoului”, poemele au respiratie scurta, chiar daca autorul face dovada, scriind sonete dificile, cu rima in „-ix”, ca poseda virtuozitate destula si poate experimenta, la nevoie. In citeva rinduri, poetul se leapada de orice credinta in cuvint, poetic sau altcumva: „ma gindesc linistit/ «ce stiu eu despre aceste cuvinte?»”. Nu poti scrie o astfel de poezie animat de fervoare pentru „Cuvint”, si nici pentru „necuvinte”. Si nu poti scrie astfel incercind, in acelasi timp, sa edifici o poetica, sa „creezi limbaj”. Textele, asa scurte cum sint, nu se doresc „fragmentare”, nu comporta o sintaxa speciala si nu pretind cititorului vreun prealabil antrenament. In rezumat, ele refuza fandoseala compozitionala – inventarea unui limbaj poetic ar reprezenta, desigur, o aroganta inacceptabila pentru acest autor.
Mai mult, poetul isi exprima clar refuzul frumusetii, in orice forma ar veni aceasta ispita: „(intotdeauna cind vorbesc despre/ frumusete o femeie goala se asaza/ sfioasa linga un stomac gol)”. Si nici o estetica a uritului nu vrea sa utilizeze Constantin Acosmei, caci orice recurs la o estetica inseamna deja un compromis mizerabil in fata neantului: „(azi m-am plimbat prin azil/ si am cules un buchet de ciorapi/ – «vai sint atit de plapinzi» spune/ femeia induiosata si ii pune/ repede in apa sa nu se ofileasca)”. Cel mai adesea, poemele sale nu contin decit un gest anodin, ale carui semnificatii simbolice nu uzurpa feeling-ul lipsit de iluzii din care au iesit: „inghit in sec – cu urechile infundate”; „ma asez in genunchi cu pieptul/ lipit de calorifer”; „inchid ochii deschid gura/s…t matele cinta duios”; „am scapat din brate/ pe beton ligheanul/ de tabla si am ascultat/ cum sare smaltul”; sau, scurt si cuprinzator, ca in poemul numit Amaraciune: „(mi-am scos degetele din urechi/ si pe urma le-am bagat in gura)”. Nu se spune mai nimic, clovnul din poem ramine mai departe clovn, numai cu greu iti dai seama ca ceea ce face el nu mai seamana a bufonada: „(ma dezvelesc si ma ridic de pe saltea/ ma intind si apuc dulia si cuprind/ becul cu un capat al fularului de/ la git – si il invirt si il sting)”. Poemul se numeste Sfirsit.
Mortul din pat
Umorul lui Acosmei nu face deloc mai vesel teatrul intimplarilor din poemele sale. Aparent, nimic ireparabil nu se produce, minimele intreprinderi ale figurilor din volum nefacind decit sa confirme un esec dinainte scontat. Nimic nou sub soare. Asta pina cind observi ca toata povestea se invirte in jurul unui ins care aproape ca nu se ridica din pat, decit cel mult ca sa-si aprinda o tigara – un chistoc – de la resou. Caz tipic de oblomovism, de om care amina, consumindu-si viata intr-o reverie in marginea realitatii. Dar omul nostru – sau al lui Constantin Acosmei – nu viseaza la nimic: aprinde sau stinge becul, se rostogoleste pe saltea, urmareste cum ii amortesc, pe rind, degetele de la mina, isi pescuieste scame din buric. Acelasi ins isi construieste, in lungile lui ragazuri, ce altceva?, o jucarie: „(am scos citeva oase/ de sub saltea si/ am facut o morisca// in timp ce morisca/ se invirtea mi-am/ impachetat capul/ intr-o coala de hirtie)”.
Se vede acum ca gesturile personajului lui Acosmei respecta o ordine. Nu aceea din Cartea mortilor tibetani, fireste, nu o ordine sacra, dar una care sa-i puna in valoare, explorindu-le, niste limite foarte concrete. Mortul din pat mai pastreaza rudimente de simturi, utile ca sa-si demonstreze siesi ca a murit. Constiinta lui de sine nu e o reala supravietuire: „(imi imping scaunul putin mai in spate/ si ridic piciorul amortit pe marginea mesei/ misc incetisor degetul mare iesit din/ ciorapul rupt – ma trec fiorii)”. Gesturile eroului nu sint facute in speranta ca asta il va invia. Strigate disperate el nu emite, convins dinainte de ineficacitatea lor: „mai bine sa deschizi usa/ si sa pui limba/ pe clanta inghetata// ori sa te invirtesti/ in mijlocul casei/ cu miinile in buzunare/ cu ochii pe var”.
Poezia lui Acosmei marcheaza o limita, a observat bine O. Nimigean in postfata editiei a doua. E imposibil sa te mai intorci inapoi odata ce ai trecut-o. De aceea o si numim limita si nu, de pilda, „excelenta estetica”. Daca estetic se poate persevera, o poezie atit de contaminata de moarte nu poate alege decit calea tacerii. Nimigean consemna si posibilitatea eliberarii mistice. Nu sint la curent cu proiectele autorului, dar, in acest punct, cred ca si iesirea mistica ar insemna tot o tradare, oricare ar fi tipul de mistica adus in discutie. Poate doar o reorientare a atentiei de la esecul existential pe alte forme de esec, unele mai pitoresti decit altele? Greu de crezut…
Constat ca, pornind cu intentii de receptare „matura”, cronica mea la volumul lui Acosmei a trebuit sa se incheie circular. Nu exista iesire din poezia lui Acosmei, declar si eu, spasit.
Constantin Acosmei, Jucaria mortului, versuri, Editura Vinea, Bucuresti, 2006