Dupa un prost obicei, noua montare de la Viena, cu opera lui Jules Massenet, Manon, in regia lui Andrei Serban si scenografia lui Peter Pabst a fost transformata intr-un eveniment monden, picant si invelit in marmelada ziaristica: exact marmelada melodramatica despre care regizorul roman spunea la conferinta de presa ca ii repugna. Dar multe a spus Serban spre stiinta unora dintre ziaristi, straini de referintele istorice ale regizorului. Asa se face ca, dupa intelegerea lor, Andrei Serban si scenograful caruia ii revine un merit special in succesul spectacolului si-ar fi propus sa puna in scena Manon ca pe un film neorealist, cu un afis al Avei Gardner din 1954, intr-o Franta americanizata (dupa formula regizorului), dar pentru multi ziaristi situata in anii… ’30 (sic!).
Am vazut doar cel de-al treilea spectacol, cel transmis live de televiziunea austriaca, la 10 martie, si impresiile imi sint putin diferite. Camerele de televiziune dau, desigur, o alta imagine decit o vizionare din sala, dar nu au facut decit sa intareasca spusele lui Andrei Serban despre cel mai mic gest, atingere, care conteaza in jocul eroilor operei, despre succesiunea de scene de masa si relativ lungile scene intime, in doi. Si, in plus, sa demonstreze clar, mi se pare, ca nimic din erotismul care inconjoara scenele dintre Manon si Des Grieux nu este gratuit, obscen sau nesubsumat libretului operei. As mai adauga una dintre marile calitati ale lui Serban, pe care o imparte cu un Peter Brook, anume de a-i face pe solisti sa cinte cu naturalete, cu maxima expresivitate, din orice pozitie.
Exegetilor lui Massenet le place sa citeze o caracterizare a muzicii si a scenariului ce-i apartine lui Vincent d’Indy, care vorbea despre „erotismul discret si pseudo-religios”. Massenet ii raspundea ca nu crede de loc in asemenea marfa, dar ca „publicului ii place si trebuie sa fim intotdeauna de acord cu el”. Ce-i drept, publicului ii placea in ianuarie 1884, data premierei, ca si mai bine de zece ani mai tirziu, cind Massenet isi definitiva si publica opera; si ii place pina astazi, cum o arata reactiile la spectacolul vienez.
Dincolo de toate acestea inclin sa-i dau dreptate unuia dintre ziaristii de la Associated Press care scria in „USA Today” ca „Netrebko merita vazuta pe scena chiar daca ar suferi de laringita. Mimica ei, charisma si simtul rolului fac o placere din simpla ei vedere, de la inceputul de adolescenta cocheta, cleptomana, care descopera lumea din jur, la situatia de tinara indragostita, femeie de lume si pina la finalul de femeie distrusa, insa fericita in bratele celui pe care l-a indepartat dar a reusit sa-l recistige”. Fiindca aceasta este in ultima instanta „l’histoire de Manon Lescaut”, desprinsa din romanul Abatelui Prevost, din secolul al XVIII-lea.
Dar, cum nu toata lumea poate merge la Viena la opera, nici macar sa vada spectacolul televizat de al doilea canal austriac, ramin discurile. Aici Anna Netrebko nu mai este imbatabila. Nici Roberto Alagna nu se poate compara cu cel de acum sapte ani cind inregistra opera impreuna cu Angela Gheorghiu, pentru EMI. Este o versiune de ascultat; cu mare placere. Manon a fost altfel inregistrata de zeci de ori si e greu sa recomanzi o versiune perfecta. Dar incercati sa o gasiti pe cea facuta de soprana Beverly Sills, la Londra, in 1970, pentru Deutsche Grammophon, inconjurata de o echipa perfecta, francofona, cu o dictie si un stil magistrale. Partenerii ei erau Nicolai Gedda, Gerard Souzay si Gabriel Bacquier, intre altii. Sau, alternativa la fel de eleganta, cu Victoria de Los Angeles si Henri Legay, ce deschid o fereastra spre Debussy; corul si Orchestra Operei Comice din Paris, in mare forma, sint dirijate de Pierre Monteux (un set sub licenta EMI France si BMG, republicat in 2000 de compania britanica Testament). Va veti lamuri imediat ca Manon nu se cinta deloc cu picioarele, oricit de impecabile vor fi fost ele.