I-am vazut recent o expozitie la Muzeul National de Arta al Romaniei, care reunea citeva copii (60) dupa fotogravuri publicate in cele 20 de portofolii incluse in lucrarea sa (in 20 de volume) The American Indian. Curtis a realizat de-a lungul vietii vreo 40.000 de imagini cu indieni din toate zonele Statelor Unite. A fost un inovator in ale fotografiei si un etnograf.
Cind America deplingea deja distrugerea indienilor (dupa ce ii distrusese), el pornea sa-i imortalizeze. Ca sa faca rost de bani (a avut o stipendie, dar a terminat-o repede), a acceptat, printre altele, sa fie fotograf de platou si cameraman secund la Cele zece porunci de Cecil B. DeMille, in 1920. Nu-l interesa cinematografia. Interesul lui era trecutul, nu noua arta. Din acest unghi trebuie privit si filmul lui etnografic In the Land of the Headhunters, din 1913, in care filma obiceiurile indienilor Kwakiutl si despre care s-a spus ulterior ca anunta, in ceea ce priveste tratarea subiectului, pelicula Nanook of the North (1922) a lui Robert J. Flaherty, considerata punct de pornire al filmului documentar. Filmul lui Curtis a avut o singura proiectie, fiind practic (sic) un fiasco.
Nu vreau sa vorbesc prea mult despre ce a facut Edward Sheriff Curtis. Fotogravura din medalion stinga, intitulata The Vanishing Race, mi se pare de ajuns pentru ca reprezinta sfirsitul unei lumi si al unui timp. Nu e singura imagine cu indieni surprinsi fugar, indepartindu-se. Curtis a simtit potentialul dramatic (si metafizic) al cadrarii. Linga aceasta, vedeti alta. Seamana cu niste cadre dintr-un film, numai ca nu sint dintr-un western. Sint pe bune, chiar daca fotograful le-a regizat, adica i-a pus pe indieni sa umble. Dar indienii sint indieni, iarba e iarba de-atunci, norii sint tot de-atunci. Si s-au stricat de mult.
Hoarda salbatica e filmul unui sfirsit
Sfirsiturile au o solemnitate care le absolva un pic de tristete si regrete, poate pentru ca le pune o rama nostalgica si le fixeaza intr-un context care tine si de predestinare. Hoarda salbatica/ The Wild Bunch e tot filmul unui sfirsit. Oamenii lui Pike Bishop (William Holden) fac si ei parte dintr-o vanishing race; sint prinsi la mijloc intre revolutia industriala, revolutia mexicana, primul razboi mondial care se apropie. Minunata lume noua nu mai are nici un loc pentru singuraticii Vestului si pentru vechile lor repere morale. Libertatea lor e inlocuita cu un alt gen de libertate. Civilizatia noua ii inghite asa cum i-a inghitit si pe indienii plecati cu caii lor (in sir indian, normal), la fel cum i-a inghitit pe mamuti si pe eroii reanimati din Ice Age. Timpul trece tot mai repede. Those days are closing fast, spune Pike Bishop, fara sa stie ca, peste multi, multi ani, niste fizicieni vor demonstra matematic faptul ca timpul se scurge intr-adevar tot mai repede. Conturile se inchid tot mai repede. E curios cum pe linia de finis toti sint la fel. Indienii si cowboy-ii sint pentru noi nu atit rivali, cit mai mult doua specii de mamuti sterse nu la mare distanta una de alta de pe fata pamintului. In 1969, cind Sam Peckinpah a facut The Wild Bunch, western-ul cazuse si el in desuetitudine. Filmul lui e un last walk inainte de a cadea cortina si peste acest gen cinematografic.
In urma ramin umbrele – de pe ecran, de pe placi fotografice, din cute ale memoriei – ca niste nori, „castele aeriene de inghetata” – icecream castles in the air, dupa cum le spune Joni Mitchell.
The Wild Bunch – 1969, Regia: Sam Peckinpah. Imaginea: Lucien Ballard. Cu: William Holden, Ernest Borgnine, Robert Ryan, Edmond O’Brien