Recunosc, sint si eu om. Am si eu slabiciunile mele. Asa ca am fost ispitit sa intru pe forum si sa raspund intepat ca nu-i nevoie sa fii profesor universitar ca sa te pricepi la traduceri. Pai, cum? Eu, care am tradus pina acum din engleza vreo cincisprezece volume, adica vreo 4.000-5.000 de pagini (cind o scriu, ma uimesc si eu!), iar unul a fost premiat… Eu, care, de cind sint redactor la Polirom, am lucrat pe vreo suta de volume (adica vreo 30.000 de pagini), confruntind rind cu rind traducerile cu originalul in engleza… Eu, care… In fine, fiecare om are puseuri de orgoliu, mai ales cind competenta ii e pusa la indoiala.
(Dar profesor universitar tot nu eram…)
Ca de obicei, jumatatea mea buna, Alina, m-a calmat „cu mijloacele specifice”, cum se spune in limba de lemn administrativa. Ceva insa tot mi-a ramas infipt in minte, fiindca era vorba de un automatism de gindire pe care il am si eu. De-aia il si pun sub interogatie. E vorba de ideea de autoritate absoluta si exclusiva conferita de o functie universitara. Si aici ajung, in sfirsit, la adevarata problema.
In cazul mentionat mai sus s-ar putea spune ca nu toti profesorii de la catedrele de limbi straine fac traduceri si, dintre cei ce traduc, nu toti o fac bine. Asta nu inseamna ca nu ar putea preda traductologie sau limbi straine. Teoria si practica sint lucruri usor diferite. La urma urmei, in Romania rareori scriitorii predau creative writing, iar in timpul studentiei mele am invatat pedagogie scolara de la oameni care nu predasera in viata lor intr-o scoala generala sau intr-un liceu.
Problema e insa cu totul alta: oare autoritatea cadrelor universitare mai are astazi acoperire neconditionata? Sau a avut vreodata? In Statele Unite o astfel de intrebare nu-si avea rostul. Concurenta acerba pentru un post universitar (care nu se cistiga pe viata!) obliga la performanta. Dar in Romania… Prin anii ’50-’60 nu numai incadrarea, ci si admiterea la facultate era conditionata de dosarul de cadre. Multi oameni valorosi, din familii educate, au fost exclusi din sistem. Pe de alta parte, multi incompetenti cu origine sanatoasa au fost propulsati in facultati prin Partidul Comunist. Azi o parte din ei sint prof. univ. dr. doc.
Dupa 1989 haosul moral si axiologic a permis dezvoltarea unor retele de pile si relatii mult mai intinse decit ne-am putea imagina. Profesori universitari care plagiaza sau isi pun asistentii sa le scrie lucrarile, examene si titluri de doctor luate pe bani, rude si amici strecurati in posturi universitare, lucrari de licenta facute pe principiul copy-paste – toate sint realitati bine-cunoscute si nesanctionate.
Insa autoritatea titlului academic ramine. Cind o pui la indoiala, lumea se mira: cum, un cadru universitar poate fi incompetent? Dar ce, s-a intors lumea pe dos?
Pai, nu. Din pacate, nu s-a intors. Am avut doar iluzia ca s-a intimplat asa. Aici e problema: stam si pe mai departe cu josu-n sus. Titlul da autoritate si competenta si nu invers, cum ar fi normal. Exista cadre universitare ce fac greseli de ortografie inadmisibile in clasa a opta. Oameni care in Occident n-ar fi acceptati nici ca studenti de colegiu predau economie, istorie, drept constitutional si altele asemenea, conduc doctorate, comisii sau chiar universitati.
Iar intr-o zi, uitindu-ma la televizor, vad cum un profesor universitar de literatura declara ritos cam asa (citez aproximativ): „Afirmatia ca literatura romana nu are valoare universala e o tautologie. Desigur ca are!” In consens cu distinsul doctor in Litere, zic si eu: Afirmatia ca invatamintul universitar romanesc e la pamint e o tautologie. Desigur ca nu e la pamint. E in aer.