Revista „Luminita” avea hirtie proasta si facea exces de culoarea galbena. „Cutezatorii”, in schimb, era ilustrata cu o dezgustatoare sobrietate. Dar acolo se gaseau reportaje pionieresti „de aventuri”, povesti cu sefi de detasament in incurcatura ideologica si, pe ultima pagina, un serial istoric de banda desenata (cu 23 august, dar ce mai conteaza?). In schimb, experienta cu revista „Pif” a fost una dezamagitoare. Putinele cuvinte frantuzesti pe care le mai intelegeam nu se articulau in nici un fel cu fioroasele interjectii: „Glop!”, „Slurp!” s.a.m.d. Peste ani, cind l-am auzit pe Patapievici declarind intr-o conferinta ca in copilarie devora colectia de „Pif”-uri, am simtit fata de el o admiratie amestecata cu spaima.
Abecedarul nu m-a prea satisfacut. Lectiile pareau facute pentru copii idioti. Nu le tagaduiesc rostul pedagogic, dar ce poate intelege un copil din stupefianta lectie „Ana are mere”? Cine e Ana? De unde a obtinut fructele respective? Si ce are de gind sa faca cu ele in continuare? Dupa parerea mea, marea problema a abecedarelor dinainte de ’90 nu era aservirea ideologica, proslavirea partidului unic si a conducatorului iubit, ci debilitatea metodei pedagogice. Invatai sa citesti, dar te dezvatai sa gindesti omeneste. Sau gindeai in litere si silabe, in grupuri de vocale si consoane: „GHEorGHIta are GHEte noi. AnGHEluta maninca inGHEtata”. Ceea ce era la fel de rau ca si cum te-ar fi pus sa inveti poezii cu partidul.
In cele din urma, am ajuns la colectia de Basme populare romanesti a lui Petre Ispirescu. Un ocean de fictiune pe care am plutit in voie, cind pe spate, cind pe burta, citind textele la rind si in diagonala, cu ochii intredeschisi sau cu gura cascata de curiozitate. Acolo am dat peste Croitorasul cel istet sau turloaiele blendei, un basm de o cruzime fascinanta, aproape la fel de lipsita de inteles ca sintagma din titlu: „turloaiele blendei”. Cu nedisimulata placere am regasit povestea intr-un motto (bineinteles ironic, dar cine stie?) la romanul postmodern din 2003 al lui O. Nimigean, Mortido. Asa se nasc afinitatile.
De fapt altele au fost, totusi, lecturile „de baza” ale copilariei mele. Bineinteles, Delavrancea, cu ilizibilul Neghinita, literaturizat fortat, din care nu intelegeam nimic. Neculaita Minciuna, de (ascultati ce frumos suna!) I-oan A-le-xan-dru Bra-tes-cu Voi-nesti. Din lumea celor care nu cuvinta, de Emil Garleanu. Romanul sentimental cu aviatori al lui Victor Ion Popa, Sfirleaza cu fofeaza. Jean Bart, cu nuvelele sale poporaniste, dar atipice prin plasarea lor prin porturile mediteraneene, unde matelotii pling pe puntea vaporului, uscindu-se de dorul satului lor mocanesc din Ardeal. Autorii din primele vacante de vara, de care imi amintesc asa cum ii placea lui Geo Dumitrescu sa-si aminteasca de „neuitatele femei din ultimele clase”. Si aceste lecturi, ignobile ca orice prima iubire, sint acum obligat sa nu le uit niciodata!