— V-am lasat sa va jucati destul, zise Vasile Elisav, din cale-afara de profesoral. De-ar fi avut un clopotel, l-ar fi facut sa sune indelung, facindu-si loazele sa intre, cuminti, la clasa (cum se exprima corpul didactic), din recreatie.
— V-am mai rugat o data, dom profesor, se ratoi, Nora Aron, vexata, sa n-o mai faceti pe profesorul cu noi!
— Ati uitat ca tocmai ne jucam, cu dumneavoastra, de-a 2002, completa Carmen Carpen, in rima (evident, involuntara), sau mai degraba de-a „doua mii d’oi”?
— Doua mii d’oi is tot doua mii d’oi, d’oriunde ai incepe sa le numeri, zise, putin mai concesiv, domnul profesor Elisav.
— Ceea ce oierii se cam abtin sa faca, adauga, savanta, Carmen Carpen; dintr-o straveche superstitie, conform careia, scrie Rene Guenon, inventarele n-ar fi de bun augur.
— Nici rromii, zise Nora Aron, drept confirmare, nu sufera sa fie numarati.
— Doua mii d’oi is tot doua mii d’oi, d’oriunde ai incepe sa le numeri, repeta Vasile Elisav, facind ureche surda la ce spusese Carmen Carpen si la addendum-ul de ordin etnografic al colegei si amicei sale.
— Numai sa fie bine aliniate, adauga Nora Aron, in zeflemea, asemeni unui regiment ovin, si cu conditia ca numaratoarea sa nu te, intre timp, adoarma.
— Doua mii d’oi is tot doua mii d’oi, d’oriunde ai incepe sa le numeri, repeta Vasile Elisav, facind ureche surda la ce spusese Nora Aron, zimbind sardonic. Ca sa continue, cam fara chef, dar cu hotarirea de a-si duce la bun sfirsit alocutiunea:
— In urma cu aproape doua luni, la finele anului cu care incepuse, sub triste auspicii, al doilea mileniu al epocii crestine, le-am trimis multora dintre amicii mei un Cioban de Nicolae Grigorescu (cu, pe umeri, palindromicu-i cojoc), sub care am adaugat inscriptia: Ciobanas cu doua mii d’oi… Incropisem si o poezioara, pe care, bineinteles, o mai tin minte, si care suna dupa cum urmeaza: Nu-mi place casul,/ laptele nu-mi/ place (imasul/ mi-e-n alte lumi);/ insa te rog/ ca un milog,/ zvelt ciobanas/ cu doua mii d’oi,/ dulce doinas/ la doua mii d’oi,/ da-ne vreo doi/ bulzi moi de cas/ si-un castronas/ cu lapte de oi,/ la sufertas,/ in 2002.
— Cunoastem pastorala, dom profesor, graira intr-un glas Nora si Carmen, caci ne-ati trimis-o,-n plic festiv, la amindoua.
— Amindurora, le corecta Vasile
— Amindurora/ amindurora, daca asa vreti dumneavoastra, zise Nora, care adaose: din dragoste de rima, nu agreez varianta prima… Poftim, m-am si contaminat!
— Oricum, ne-ati dat si noua, amindoua, sau, mai corect, amindurora, adica mie si lui Nora…
— Norei, nu pierdu ocazia Elisav s-o corijeze si pe Carmen.
— Mai inainte sa-mi cer scuze, va aduc aminte ca mi-ati pus-o-n la boite postale, cum spuneti dumneavoastra.
— Iar mie, zise Nora, sub stergatorul de picioare. Noroc ca nu e un gratar, prin interstitiile caruia ar trece toata mizga intarita de pe talpi, ci o bucata de mocheta…
— Cu pilozitate bogata si cocheta, se trezi Carmen, ecolalizind, nu patologic, evident, ci rimic.
— Parerea mea de rau, zise Vasile, e ca, vai, n-am pus-o in comert.
— Ce, intrebara ele, n-ati pus in comert?
— Felicitarea, zise grav Vasile. M-as fi ales cu, cel putin, doua mii d’oi. Sau, baremi, cu trei sute d’oi. (A se citi: trei sute doua!) Or, nepunind-o la momentul oportun, adica la sfirsitul trecutului decembrie, sint ciobanul care le-a pierdut. E vina mea: o vina strict ovina. In rest, adauga Vasile, melancolic, cu totii fi-vom, in curind, perdantii a… doua mii d’oi!
(Continuarea in numarul urmator)