De ce sint savuroase romanele despre copilarie? Doar pentru ca le provoaca adultilor prilej de nostalgie? Pentru ca ii fac sa-si simta viata (trecuta) onorabila si amuzanta prin ochisorii unei alte creaturi, fie si fictive, care rosteste intimplari incadrabile in categoria „universale”? Sint romanele despre copii si despre copilarie un fel de obiecte de santaj sentimental, care ne devin simpatice fiindca resimtim nevoia din ce in ce mai acuta de sinceritate? Sau pentru ca ele ne dau, atit de simplu, imbold pentru speranta?
Paddy Clarke ha, ha, ha (Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleza si note de Ionut Chiva) e acel tip de roman-cu-speranta, despre copilarie ca vraja a experientei, ca glas al durerii provocate de oamenii mari, ca privire a jocului, ca decizie a puterii locuite de inocenta.
Cheia vine dinspre lumea-cu-fictiune a oamenilor mari
Patrick Clarke si gasca lui de baiutei se lafaie in lumea pe care si-o construiesc cu propriile arme ale indulgentei si inteligentei. Orice apropiere a nelinistilor si nedreptatilor ghiduse provocate de jocul de fotbal (candid episodul cu Istoria fotbalului in imagini), a caldurii unui acoperis de „coliba”, a episoadelor de „socoteala” (in pasi) si scoala stirneste dialoguri cu replici incarcate de intelepciunea aceea inconstienta, specifica unui creier si unui suflet fraged.
Cheia experientelor lui Clarke vine insa dinspre viata-cu-fictiune a oamenilor mari. Certurile parintilor si plecarea iminenta a tatalui sint lucrurile pentru care copilul se tot pregateste: cum sa nu mai tresara la urmatoarea cearta, pentru ca acum stie ce e aceea „o cearta” si asta nu-l mai poate lua – emotional – prin surprindere, momentul parasirii si pragul de depasit, in urma caruia va deveni „barbatul casei”. Cind, inca o data, prin vocea lui aventuriera, personajul-copil da o lectie personajului-matur. Si cititorului-matur.
„Mi-a dat tigara. Nu-mi venea sa cred, fusese asa usor. Imi tremura mina. Da’ Charles nu ma vedea pentru ca nu se prea uita la mine. Se concentra pe scosu’ fumului. Era o tigara Major, cele mai tari. Speram sa nu mi se faca rau. Cind o luam ma asiguram ca am buzele uscate, ca sa nu balosesc filtru’. Am tras un fum mic si i-am pasat chistocu’ inapoi, repede. O sa-mi explodeze totu-n gura, mi-a ajuns prea direct in git, mai patisem chestia asta. Da’ m-am scos. Am reusit sa tin tusea-n mine si sa sug fumu’.” – Roddy Doyle, Paddy Clarke ha, ha, ha