Nici rockerii nu fac exceptie. Cel mai recent exemplu ce-mi sta la-ndemina este Phil Lynott, basistul, vocalistul, inima si creierul iubitei trupe Thin Lizzy. Acum doi ani i s-a facut statuie in Dublin. Admiratia pentru muzica lui este intacta dupa mai bine de doua decenii de la moarte. Iar moartea – cum altfel decit rockereasca: overdoze! Nu stiu daca in timpul vietii a luptat cu idiosincrazia concetatenilor opaci la genul de viata rock (pe care nu-l mai descriu, fiindca il banuiti). De suisuri & coborisuri nu vorbesc, ele sint inerente carierei artistice. Succese a avut; chiar nesperat de multe, daca te gindesti ca era tocmai perioada exploziei punk. Noutati in domeniu n-a adus. N-a reinventat nimic, n-a fost in avangarda, n-a cochetat cu jazzul, cu simfonicul, cu sonoritatile exotice. N-a folosit sintetizatoare, supra-imprimari, efecte de studio. Nici versuri cu mesaj politic n-a scris, desi epoca permitea orice atitudine, saracia nu fusese gonita, socurile petroliere afectau cit grevele, propaganda comunista triumfa (Helsinki, 1975), iar conflictul nord-irlandez, IRA si celelalte capsomanii fierbeau. Phil Lynott & Thin Lizzy traiau rockereste. Era deja un truism, o componenta obisnuita societatii anglo-saxone. Unii refuzau asemenea „anomalie”; altii o frecventau in secret; putini acceptau ca fapt oarecare, ca drept la existenta, ca o chestie fara importanta. Daca as face trimitere la scena culturii de masa de la noi, doar la manelisti pot face. Ei au succese, ei au „viata mea”, ei au manii speciale si se adulmeca de departe etc. etc. Si sigur ei vor avea si statui, daca nu cumva au!
Viata unui artist este irelevanta cind reusitele sale nu conteaza. Rockul este o forma de (sigur, entertainment intii!) arta pe gustul unui public imens. Daca Phil Lynott n-ar fi facut vreo piesa de succes in rindul acestui public, viata lui ar fi deja uitata. Lynott a fost insa norocos: a cules din pomul hiturilor divine citeva fructe cu aroma vie si azi. Nu mai departe decit ieri, cind re-re-ascultam piesele de pe culegerea editata de „fratii” nostri sirbi (multumiri, Gabi, peste ocean!) prin 1991, m-a vizitat un nepot, in virsta de 16 ani. Reactia lui la muzica Thin Lizzy? Mi-a cerut CD-ul sa-l faca MP3! (Farmecul lui Phil il puteti masura in fotografia de pe http://www.philip-lynott.com, unde o fosta dependenta de heroina ii saruta statuia…)
La concertul-tribut din august 2005, sustinut de Gary Moore & prietenii, ascultatorii cu virste diferite stiau perfect versurile. M-as fi bucurat sa fiu si eu acolo; m-am bucurat ca prietenul & tizul meu, rezident in Italia, a ajuns. Si-am reluat, la rindul meu, cuvintele cintecelor, dinaintea ecranului tv. Sa va spun ca mi-au dat lacrimile, ca lui Eric Bell, chitaristul lui Whiskey In The Jar ? Nu va spun, ca mi-e jena!