Intuitia mea este aceea ca Julio Cortazar a vrut sa surpe, prin limba gliglico, rationalitatea si luciditatea limbilor normal vorbite, pentru a ajunge la radacinile orgiastice ale limbii in general. Despre spaniola, Carol Cvintul spunea ca este nici mai mult nici mai putin decit limba vorbita de ingeri. Julio Cortazar a facut insa ca, prin terapia gliglico, spaniola sa ajunga dincolo de ingeri, dar nu in vazduhuri, ci in zemoasele paminturi ierboase si talazuitoare, unde Dionysos ar fi putut sa reinfragezeasca nu doar fapturile umane, ci si anotimpurile, cuvintele si legaturile dintre acestea. Intraductibilitatea idiomului gliglico tine de faptul ca este o limba extrem interioara. Cred ca ea nu poate fi vorbita decit intre iubiti sau intre prieteni foarte speciali (care sint acestia? – cei pentru care prietenia poate avea intensitatile iubirii patimase). Stiu sigur insa ca lui Lewis Carroll, daca ar fi avut sansa sa traiasca in a doua jumatate a secolului XX si sa-l intilneasca pe Julio Cortazar, i-ar fi placut sa invete si sa vorbeasca limba gliglico. In ce ma priveste, am incercat ca limba cu pricina sa-mi fie transmisa (alchimic!) printr-un truc intentionat sagalnic: m-am fotografiat, la Buenos Aires, cu imaginea uriasa a lui Cortazar tinar, a carui mina pare ca se sprijina pe umarul meu. Daca idiomul gliglico se si poate transmite astfel, dintr-o faptura in alta, dintr-un scriitor in altul, apoi aceasta e cu totul alta poveste.
