Ambele volume – al lui Lodge si, respectiv, al lui Toibin – au ca punct de pornire acelasi episod din viata (si opera) lui Henry James: insuccesul piesei Guy Domville. Decaderea de dupa glorie. Si, ca un pansament psihologic, introspectiv, ele urmaresc renasterea fortei creatoare din spiritul secatuit de esec.
In (parte)fictiunea Maestrul (irlandezul foloseste biografii si marturii consacrate si isi asuma „condimentarea” textului cu expresii jamesiene), Henry James este „forma” in care se toarna, pe rind, imaginatele ginduri proprii, gindurile intermediate de ceilalti, gindurile si actiunile celorlalti, pentru ca scriitorul sa devina nu doar personaj in carne si oase, ci mai ales… om. Asadar, o perspectiva profund umana (cum era de asteptat) propune romanul lui Colm Toibin, in care toate personajele secundare pun umarul la conturarea universului personal al slabiciunii si fortei omenesti. Henry James dezbraca hainele glorificarii si devine un autor vulnerabil care socializeaza fortat, cu timiditate si scepticism, care isi ascunde rusinat obrazul in plina dezbatere literara, care tinjeste dupa solitudine ca unica forma de protectie si isi doreste din rasputeri o revenire in forta.
Personaj si spectator al propriei vieti
Cu mintea schimonosita de framintari asupra propriei existente creatoare, Henry James e astfel personaj si spectator al propriei vieti. Se lafaie in postura unui martor subiectiv, caruia nu-i scapa misterul, taina, secretul microuniversului, asemenea personajelor zamislite din fantezia sa. Fiecare aspect, social, exterior ori meditativ, interior se transforma in prilej de analiza diafana, avind ca rezultat intrebari retorice abia ivite si pilde insinua(n)te. Din experienta esecului, se deschid in permanenta noi receptori, iar personajul acumuleaza, memoreaza si capteaza totul cu cea mai rafinata sete de cunoastere. In aceasta continuitate graduala sta farmecul romanului Maestrul. Si in perseverenta: Toibin tine in friu constructia, creind „atmosfera” introspectiva pas cu pas, prin acumulare. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc, desi clasic-reusit, intr-un fel ingenios de cumpatat, romanului ii lipseste „vina”, exaltarea aceea „gresita” care face sa-ti tresalte stomacul atunci cind citesti…
„Dupa esecul piesei Guy Domville, in el se dadea o lupta intre vointa de a lucra si sentimentul ca a fost infrint si s-a facut de ris. (…) In piesa lui Oscar Wilde era o replica reusita, care-i placuse si care formula exact intrebarea: oare tristetea londonezilor e cauza cetii sau ceata e cauza tristetii lor?” – (Colm Toibin, Maestrul)