Nu cladirea in sine il molipseste pe privitor de ceva nestiut si insidios, ci plantele din jurul ei, acaparatoare, practicind un fel de hooking, de agatament psihic ori chiar de mica teroare. Este o casa abscondita si tenebrosa, care ar putea inspira un alt prozator de felul lui don Ernesto sa scrie romane terifiante despre nu doar secta orbilor, ci si a mutilor, surzilor si a oricaror altor indivizi cu un acelasi handicap matricial si vizibil. Este o casa-paianjen, ca un cocon de vrajitor, din care s-ar putea naste un mag inversunat si omnipotent, care insa nu neaparat fecunditate va proroci asupra lumii noastre. Pe mine, casa lui Ernesto Sabato m-a inminunat: felul ei tainic de a se infatisa, umorile ei de cladire bintuita si generatoare de fantasme mi-au cazut cu tronc din prima clipa. Daca ar fi fost dupa mine, aproape ca nu as mai fi si intrat in ea, ci as fi stat doar afara, in gradina aceea alungata pe veci din Rai si frinta de Dumnezeu dintr-o vina doar de ea stiuta. Poate fi o gradina aproape magica vinovata de ceva? Poate fi ea blestemata de ceva nestiut? Nimeni nu poate sa spuna exact, nimeni nu poate sa dea un verdict. Dar asa cum exista gradini ale paradisului, exista, probabil, si gradini ale infernului. Si, intre ele, exista, zic eu, si gradini ale purgatoriului. Intuitia mi-a spus, intr-o fulgerare de secunda, ca gradina din jurul casei lui Ernesto Sabato asa ceva era: o vremelnic si strategic uitata si camuflata gradina a purgatoriului, initiatica intru o cale greu de ghicit si de strabatut. Ochii privitorului si ai adulmecatorului, doar ei ar fi putut sa inteleaga cu adevarat si sa certifice.
