Reportaj  -  Manu Babescu  -  

Tot ce ai trait, tot ce ai atins, and everything under the sun is in tune, but the sun is eclipsed by the moon. Totul, sintetizat intr-un album: The Dark Side of the Moon. Aici si acum! Si nu esti in stare sa-ti aduni gindurile in fata imensitatii de ecran din fata ochilor perfect lucizi pe care se reflecta un radio ’60 si un Jack Daniels imens. Static, enigmatic, oameni cu tunsura de birou, tanti cu bluze mulate, pustani cu dreadlocks, bunici cuminti, parinti intelectuali, seriosi spirituali, echilibrati mental. Un maglavais de forme si culori hipnotizant-civilizate in Sportarena din orasul cu dealuri, poduri cu lanturi, gulas si Sziget Festival. 25.000 de capete din trei generatii, prezente la un concert-manifest, unde nu te inghesui la intrare, nu ti se impart fluturasi, nu esti bombardat cu afise si nu stai linga gagici lesinate.

Totul, intr-o ordine martiana, pentru a-l asculta pe cel care a gindit Wall-ul, care a scris toate textele la The Dark Side: Waters in concert, acompaniat nu de cei care au fost odata Pink Floyd, ci de noua muzicieni, pe bune, fenomenali. Totul, de la inceput la sfirsit, cum nu mi-am imaginat, desi era sa nu! din cauza flash-urilor de frica de a vedea live ceea ce te-a marcat real, acum zece ani. Si, da, au meritat cei 67 de euro pentru a-ti simti in timpane simbolurile, trairile, filosofiile, asteptarile de adolescent atent si inteligent. Desi Money, so they say/ Is the root of all evil today. Oricum, Pink Floyd au schimbat lumea. Mea. Din ’65, de cind Waters a infiintat Pink Floyd, impreuna cu Syd Barrett, Richard Wright si Nick Mason, tot ce a insemnat sunet pina atunci s-a metamorfozat, a devenit experimental, idee, genial. Conotatii mitice in capul de adolescent, plus toata povestea din spate: ideologiile, mega-concertul de la Zidul Berlinului, boala psihica a lui Barrett, spargerea tuturor topurilor cu The Dark Side of the Moon, propaganda anti-razboi, certurile cu Gilmour, moartea din iulie a lui Barrett si, in fine, Concertul, pe care nu-l pot prinde si baga in nimic pentru ca ma prind la poarta cu digitalul in rucsac. 500 de forinti, la dulap, fara aparat. Trisez insa si iau pozele de la Tzecu, care se stie, cind se stie. Cashback on the dark side.

Shine on you atemporal

Imaginea proiectata pe ecran. Iar Appocalypse now?! Nu, doar fum de tigara miscator, pe fundalul radioului setat pe Abba, mutat pe Abba, trecut de Abba. My funny Valentine si pastile, miini si fumuri. Poate The Wall ?! Fara legatura cu filmul lui Allan Parker vizionat de zeci de ori, mestecat mental, supt vizual, injectat intravenal. Deocamdata atit: oameni reali linga tine, radioul gigantic-proiectat ca suport pentru un avion militar de jucarie, whisky, tub de pastile, pahar, degete, cadru fix. Cade lumina, bezna, explozie, zbangh!: So ya/ Thought ya/ Might like to/ Go to the show. Gata! Salt in The Wall, cu incheieturi incrucisate, ciocane umblatoare, waiting for the worms to come. Atunci il vad si pe Waters, de aproape, intr-o forma fizica frapanta: 64 de ani si 1,93 inaltime, tehnica desavirsita, voce aproape dubios de bine pastrata. Dupa explozia mentala si sonora din In the Flesh urmeaza Mother cu o interventie vocala feminina pe care nu o prea inteleg pentru atmosfera creata, si o piesa facuta cu Syd Barrett, Set the Controls for the Heart of the Sun, in memoriam, cu proiectii de poze din perioada experimentala Pink Floyd, si efecte vizuale cu laser si foc de la care inlemnesc. Continua Shine On You Crazy Diamond, Have a Cigar si Wish you were here, pe care o ingina toata lumea, putin enervant. Intensitatea creste insa mai apoi la nivel sonor si tot band-ul intra in forta cu trei piese semnate exclusiv Waters. Zimbit satisfacut si ironic. Imaginile proiectate pe ecran, toate actuale: poze cu Bush, cu Osama si Castro, intr-o camera de spital psihiatric dezafectat, intr-o succesiune de o sugestivitate pe atit de fina, pe atit de evidenta.

Final de Comfortably Numb

Politica si Univers, cosmonauti gonflabili si dictatori surizatori. Urmare neasteptata: o banda desenata despre o experienta personala de pe vremea adolescentei lui Waters, pe cind facea stopul din Beirut catre Londra si unde a fost gazduit de o familie de musulmani. Mesaj evident, texte clare in Leaving Beirut: Oh George! That Texas education must have fucked you up when you were very small. Anti-razboi, pro-umanitate, desi poate ostentativ pentru un public obisnuit cu subtilitatile si simbolurile personalizate. Si, zbang!: porcul propagandistic-gonflabil, plutind deasupra capetelor noastre luminate. Piesa Sheep de pe Animals si porcul cu inscriptii non-biblice: Religions devide us, Fear builds walls, Dick Cheney-what an asshole, Kafka rules!, Peace OK. Moment intens, in care realizez ca ma numar printre putinii care n-au intrat cu digitalele. Pe aceeasi lungime de unda, in aceeasi vibratie cu toti cautatorii de sens din sala incinsa. Templu si Arena. Priceput mesajul: The child is grown/ The dream is gone. Scos din hipnoza si cu creierul reoxigenat in pauza de hidratat vene umflate si guri cascate, faci fata albumului care a stat doi ani la rind pe primul loc in topuri si care a dat peste cap o planeta intreaga, cu noua ani inainte sa stii ce-i aia respirat. De data asta live, dar exact asa cum mintea a procesat de tone de ori textele copyright Waters: And then one day you find ten years have got behind you, culminind cu perioade de There’s someone in my head but it’s not me si continuind cu The lunatic is in my head, ca sa urmeze On the Run, cea mai psihedelica piesa din tot concertul, in care esti azvirlit cu totul in filmul interior, impus de proiectiile de pe ecran, de intensitatea sunetului cvadrofonic 360 surround (la limita plesnirii timpanelor) si de tot efectul de sala, cu prisma luminoasa si laserele de curcubeu. Regula confirmata: genialitatea transcede timpul, si ca there is no dark side of the moon, really. In fact it’s all dark. Iar la final, rupere totala pentru ca bis-ul spune sa Bring the boys back hom! cu referinte clare la razboiul din Irak, ca sintem Another brick in the Wall si Comfortably numb(s). Si gata! Nu mai am spatiu, tac. Linistea se lasa peste partea intunecata nu a lunii, ci a mea, a ta, a multora. I’ll see you on the dark side of the moon.