De fapt, in aceasta carte cel putin, piata Nicolina se dizolva, se diafanizeaza, se evapora in acordurile triumfale ale unei poezii bintuite de ispita frumusetii. Mai pregnanta este imaginea unui clabuc rasarind in bucataria familiei Nimigean sau aceea a sferei transparente de spuma plutind peste masinile parcate in fata liceului Racovita. In genere, poetul isi gaseste materia prima prin laborioase opere hermeneutice: descifreaza doxologia din coapsa femeii, amanuntindu-i dulcile fite, comenteaza aplicat stampe din copilaria campestra, cind i se parea ca „padurea sa pcisa”, analizeaza, in turn, ceata densa din jurul dangatelor clopotului vienez Pummerin… Astfel se constituie poate cea mai complexa si inchegata formula poetica elaborata la noi din 1990 incoace.
Volumul nou-aparut are sansa sa prezinte publicului larg un poet excelent, prea putin cunoscut pina acum, un poet care, din indiferenta bonoma a literaturii din provincie (binecuvintatul „Climat Literar Iesean”!), vine sa se instaleze in primul plan al poeziei romanesti de astazi. Caci nicolina blues nu este numai un volum „de parcurs”, ci o sinteza in care se gasesc toate directiile poetice dezvoltate pina acum de Nimigean. Cartile dinainte, fie euforice (vezi spectaculosul week-end printre mutanti, 1993), fie bolnave de sfirseala (adio adio dragi poezii din 1999 sau, mai ales, planeta 0 din 2002), au detaliat sau latura sa ludic-parodica sau pe aceea moros-existentiala. In schimb, nicolina blues le impaca pe toate, variindu-si formulele, echilibrindu-le, facindu-le sa se desprinda una din alta.
Nimigean s-a nascut batrin, cu ticurile deja formate, si o eventuala antologie ar putea arata un poet matur inca de la primul volum, asumindu-si o poza si un set de atitudini care il vor servi neincetat. Autorul era un fervent al literaturii, exigind de la ea ori totul (revelatia), ori nimic (autoironia, palinodia, tacerea). Poezia nu se putea face decit cu moartea in suflet si cu „o lumina fara fotoni” in creier. Iar o astfel de literatura condamna si la consecventa etica. Prostul gust echivala cu o crima, dar se mai putea salva prin hohotul de ris; lasitatea, duplicitatea, minciuna nu aveau nici o scuza. De pe aceste pozitii de o intransigenta exemplara, Nimigean a forjat una dintre versiunile „tari” ale nouazecismului si unul dintre argumentele care mai pot servi cazul acestei miscari prea repede ingropate de istoricii literari. Insa volumele sale poetice publicate pina acum se angajau, tepoase si incomode, intr-o miscare centrifuga, ce refuza sa se lase prinsa intr-o formula geometrica. Cu nicolina blues, tabloul se limpezeste, desenul se incheaga din liniile pina acum disperse. Opera isi capata chipul.
Arteziana de endorfine
Sper sa nu fie vorba de o capcana pentru sufletele sensibile ca al meu, dar mi se pare ca in volumul de fata Nimigean isi ofera o compensatie pentru cautarile de pina acum. Jocul nu mai este o solutie disperata pentru lipsa de sens a lumii, limbajului etc., ci una dintre portile de acces catre frumusete. Iar frumusetea chiar se arata a fi (fost?) accesibila macar in trecutul copilariei, asupra caruia poetul indreapta un puternic zoom. Copilaria „prescolarului Pitzirick”, va sa zica naivitatea, spontaneitatea, bucuria umplu aceasta carte de o lumina noua: „eu nedumerit fericit si trufas/ sar prin ograda ca un cosas/ trag cu arcul de bambus in nori/ miros tufe de leustean si flori/ gherghine crizanteme gladiole/ care ma absorb in corole/ incit trebuie sa ma zbat ca sa scap/ cu miresmele incilcite in cap”. Alaturi, savuroase poeme de dragoste sint inchinate „sinilor proaspeti, pirguindu-se la soarele idealului mic-burghez” sau „tinuturilor fermecate de sub fusta”, coapsei „aparate de bikinii cu funda”, fitelor numeroase, adorabile ale iubitei (pina a nu se produce „metamorfoza prostutei in proasta”). Iar miracolele de fiecare zi se inghesuie, ca intr-un tratat de iluminare: „Tirgul inca miroase a tei. Ajunge sa respiri si vei zimbi de la sine. Vara si pilulele Magne B6 imi invadeaza, blind, celulele”.
Nu intimplator, volumul contine un set de frumoase scrisori literare (in genul celor din Cersetorul de cafea), adresate chiar lui Emil Brumaru. Inteligentele si hazoasele comentarii la viata si opera „arthurianului” („Un adevarat chat-ist nu se va multumi niciodata cu Bokancselul din Clubul Presei. Ti-l inchipui pe Pessoa blocat intr-un singur heteronim? […] Doream sa te intreb un lucru simplu: perit-au chat-ul? Ramas-au copila?”) sint tot exercitii de bucurie in preajma unui mare explorator al paradisului. In „dialogurile” cu Brumaru, Nimigean isi limpezeste intrebarile poeziei, fundaturile acesteia, caile de salvare de la un ignobil esec: „Poezia nu te scoate din nevroza amniotica./ Iubirea, stiu, iubirea e minisolutia. Arteziana de endorfine. Nu mi-ar displacea sa se abata si asupra mea, de vreo doua ori pe an, ca la pasari./ Si Dumnezeu. Mortul nostru frumos./ Si lumina. Pe care tu reusesti uneori sa o vezi. Sa o vezi pe Ea. Nu prin Ea./ Dar acestea sint atit de cuvinte” – oferind astfel cai de acces la propria „questa si mistica”.
La scoala eliberarii merge acum poetul, satul de a fi fost prea multa vreme „scolar al durerii”. Deloc modest, fara insa a-si inchipui ca invatatura s-a terminat si incepe vacanta mare, poetul proclama atingerea unei culmi: „Vorba magistrului: voi fi atins perfectiunea de la care nici nu mai trebuie sa scrii. Metafora e o joaca de puberi. Marile simboluri s-au dovedit coca si ata. Miturile – niste povesti simplute despre stramosi aproximativi. Prin cercurile concentrice mandala te duce in memoria nimanui. Cum sa nu rizi? Cum sa nu fii fericit? Cum sa nu pufnesti la revelatiile dicteului?”. Iar risul elibereaza, precum se stie.
Luptatorul din holodeck
Histrionismul este una dintre caile libertatii, ea speculind o foarte pronuntata (si cistigatoare!) latura ludica manifestata de Nimigean inca de la debut. „Luptatorul din holodeck” este un fericit, deoarece cunoaste puterea fictiunii si slabiciunile ei. Constient de usurinta contrafacerii, el se decide sa fie parte activa in jocul cu oglinzi: „Daca vocea mea este atit de disponibila, merita sa regizez discret spectacolul […] Imi strecor timbrul in tirade, spun monologul lui Hamlet, ma las framintat de miliardele de palme care aplauda”. Patit, el propovaduieste intelepciunea lui „als ob”, doua silabe pe care se decide sa si le tatueze pe brat, daca „nici nu doare asa tare”. Dupa ce s-a convins de labilitatea formelor realului, ca si de inconsecventa aparitiilor numenale, Nimigean nu abdica de la questa si nu se revanseaza printr-un pragmatism odios. A ramas acelasi aprig cautator de iluminari, cu o intelepciune de budist care zimbeste: „departe de prostii care scriu poezie – culmea/ uneori le iese tu sa scrii altceva tu sa nu scrii nimic/ sa te zvinti in vintul neauzit/ vintul care nu misca frunzele”.
Din dorinta de a se juca exemplar, Nimigean produce o larga serie de poeme erotice, multe din ele reluind cunoscute formule de mai demult, dar innoite, improspatate: eminesciene, argheziene, chiar blagiene. O „Balada de incercare, ce au facut biv-stihurgoselulu Ovidie sin Ioan ot Nicolina, la spartul tirgului, Domniei-
Sale, vel-logofatului Miron al Vamii” il evoca pe Villon in varianta Romulus Vulpescu. Un poem, „Homeless”, utilizeaza, in partea sa de inceput, vocea lui Fanfan – „rechinul puscariilor”. Epilogul volumului este o horatiana epistola, preluind de la Horatiu Decuble stafeta modelului antic. Si parada continua, Nimigean convocind in paginile cartii ecouri ale unei intregi literaturi.
Sensul spiritual cuprins intr-o astfel de orchestrare a fost evidentiat de Radu Vancu intr-un articol din „Cuvantul”. Este vorba de o „mistica poetica”, o forma de conjurare a sufletelor celor vechi pentru a distila din ele duhul poeziei. Lectia de libertate nu are capat pentru ca nu este un exercitiu repetat, in gol, pentru sine insusi, ci o proba de foc, cum afirma insusi poetul: „intii treci prin foc focul nu e asa cum il tii tu minte/ un caras cu aripi lungi inotind in soba”. Nu exista nici o garantie ca de la scoala libertatii promovezi neconditionat: „nu-ti garanteaza nimeni ca nu vei crapa/ ca nu te vei intoarce bitiindu-te/ nu-ti garanteaza nimeni nimic e pe bune”.
Bineinteles, libertatea nu implica nici relaxarea rigorilor etice. „Nu, revolta nu a pierit”, afirma categoric poetul, gasindu-i la fel de odiosi pe „mincatorii de rahat” de toata speta care au facut din tara noastra, „tara lor”. Esential insa, el a descoperit ca primejdia mai mare e inasprirea, inacrirea, lepadate de la sine cu usurare: „e bine nu simt nicidecum ca m-am/ inacrit ca imi pluteste inima printre castraveciori/ murati gogonele curechi harbuji ca sint cumatru cu/ sticlele de lapte batut ca ma inrudesc cu borhoturile/ rasuflate cu vinul otetit cu aghiazma data in floare”. Asa incit nicolina blues ramine un exercitiu de fericire, cu toate incruntarile, cu toata angoasa incertitudinii si cu toate nevrozele inaintarii in virsta.
Ca orice veritabil mistic, Nimigean nu se opreste aici: „rugaciunea se roteste de la sine in inima/ vederea e limpede crisparea a disparut/ si totusi nu e destul”. Questa nu se poate opri cu oistea in gardul unor certitudini oarecare, si insusi faptul ca iesirea din nesiguranta nu e permisa decit uneori si pentru putin timp le scade acestora termenul de valabilitate. Sa nu uitam, si Dumnezeu, si iubirea, si lumina „sint atit de cuvinte”…
O. Nimigean, nicolina blues, colectia „Poezie”, Editura Cartea Romaneasca, 2007