E ciudat cum de tin minte atit de putine, cum de nu-mi amintesc de benzile desenate cu Prislea cel voinic si merele de aur, cum de nu mai stiu daca aveam pe atunci rochita alba de pinza topita, daca auzisem de Pantera Roz sau daca mi-a inginat cineva incetisor „Dragostea mea mica/ Pui de rindunica,/ Cum stai tu-n patuc/ Ca-ntr-un cuib de cuc./ Tu nu poti cadea/ Nici chiar intr-o stea./ Ca un fulg de nea/ Esti, fetita mea”.
Stau si ma-ntreb daca pe vremea aceea vazusem vreodata un omulet cafeniu. Unul dintre aceia care se arata rar si topaie in ritm de „Fript! Copt! Rumenit!” de fiecare data cind se coc castanele sau cind sfiriie cartofii prajiti. Sau daca stiam ce-s Pestritii. Pentru ca „Pestritii sint de doua feluri: Pestriti mari si Pestriti mici. Ei impestriteaza lumea, umplind-o de picatele. Nu-s usor de gasit. De obicei se aciuiesc pe malul marii, printre pietre. Cauta-i acolo: ii vei gasi negresit. Stii cum poti deosebi un pestrit de o piatra? Foarte simplu. Pui mina pe el: daca palma ti se umple de picatele, inseamna c-ai dat peste un Pestrit. Daca nu – e o piatra oarecare”.
Ma-ntreb daca stiam ca puricele sare de sapte coti si ca stiuca-i un peste, de ce nu adormeam decit cu veioza aprinsa si ce faceam eu in timp ce alti copii erau la gradinita. Daca inventam povesti si daca eram in stare sa scriu „almanah” cu creioane colorate.
2007, acum
„Copacii verzi stau si asteapta nemiscati. Pe cine asteapta? Pe cineva calare pe un armasar. Dar unde se duce armasarul cu calaret cu tot? Armasarul pleaca hat, departe, unde abia il mai zaresti. Calul se scutura si piere, iar calaretul se face piatra si ramine. Calul se duce la razboi si-o vrajitoare vine din cer. Pe cine rapeste, pe cine? O ia la stinga, apoi la dreapta, apoi un zmeu, apoi trei fete se duc spre copaci. Vrajitoarea pleaca cu zmeul, fetele ramin cu zmeul (ca mai era unul!). Ia toti copacii, ii face seminte si-i seamana undeva unde fetele nu observa niciodata si-atunci vine un cal, vine ca din pamint, vine de doua ori, se duce spre stana care ramine nemiscata, calul loveste de doua ori, stana invie, se suie pe cal si calul pleaca iar spre copacii verzi.” Delia Diaconescu. Cinci ani, pe atunci. Pietroasele, Buzau.
Ma-ntreb unde s-au dus douazeci de ani si daca, de i-as regasi, as mai sti sa-i respir ca pe rochita-rindunicii, pina mi se lipesc de nari si bufnesc in ris.
Almanahul copiilor 1987, editat de Asociatia Scriitorilor din Bucuresti