E destul sa surprindem din departare o silueta ca sa sustinem intreaga noastra faptura intr-o asteptare tremurata. Aviditatea aceasta cunoaste declinuri si urcusuri, dar ramine, intr-un fel sau altul, sa ne calauzeasca multe din miscarile sufletului. Sub forme spirituale sau senzuale ne marturisim sclavii unor indemnuri care fixeaza acelasi obiect concret: femeia. O intimplatoare contemplare a unui corp de femeie poate declansa in mod brusc o lume de pofte, un roi de dorinti. Femeia se gateste, se sulemeneste, se izmeneste si nu-ti da pace. Femeia te captiveaza si te terorizeaza. Asta-i chemarea ei. Iar tu, biet om, in care foiesc exasperant incitatiile, trebuie sa lupti, sa dai tircoale, sa faci curte, sa spui vorbe dulci, sa cinti frumos. Ti-e sila sa spui banalitati, chiar daca le traiesti (desi in alte domenii si imprejurari, poate ca le spui cu ghiotura)… E de ajuns sa-ti rasara in cale o fata si sa stai indelung cu ea de vorba, ca sa stii c-o iubesti. Te doare o dragoste nemarturisita”. Inutil sa comentez, oricum as da-o in bara! E greu cu ele, dar si mai greu e fara ele! Mi-amintesc de dragii mei tuberculosi de geniu, de Cehov, de Kafka… Cehov, scriind Salonul Nr. 6, se vaita, totusi!, unei femei (Lidia Alexeevna Avilova, scriitoare si dinsa, cam cu vreo 5 ani mai tinara decit el), intr-o scrisoare plina de farmec: „Stimata Lidia Alexeevna, (…) mai am putin si termin o nuvela. Dar e foarte plictisitoare, pentru ca lipsesc din ea femeia si dragostea. Nu pot suferi asemenea bucati (s.m.). Am scris-o intimplator, din nechibzuinta”. Mai mult, din alta scrisoare, de data asta catre Suvorin, aflam ca: „Bucata (s.m.) e plina de cugetari, ii lipseste insa elementul dragoste… dar trebuie sa ma grabesc, pentru ca n-am bani…”. Iar lui V.M. Lavrov ii marturiseste limpede: „Nu prea sint amator de nuvele de felul asta”. Sa nu uitam nici o clipa ca este vorba despre Salonul Nr. 6, „bucata” celebra! Sa nu-si fi dat oare seama Cehov de valoarea ei? Simpla cochetarie de holtei dedat la capodopere? Cert e ca, pina la urma, tot intra in text o femeie tulburatoare, cumva fantomatica, un soi de mesagera a mortii, sosita de pe alte tarimuri, anuntata livresc de-o fuga luminoasa si plutitoare, de vis ultim: „O turma de cerbi, neinchipuit de frumosi si de gratiosi – citise asa ceva cu o zi inainte – trecu in goana pe dinaintea lui, apoi o femeie ii intinse o scrisoare recomandata (s.m.)… Dupa aceea totul disparu, si Andrei Efimici adormi pentru totdeauna”. Pe lacuri mari, catifelati si morti,/ Plutesc striviti de nuferi proaspeti cerbii…
