Am vazut-o dimineata, la ora cinci, in luna martie, cam ca in perioada asta. Si spun in carte ca o vad in spatele gradinitei cu program prelungit si ca trece intre doua sirme de telegraf, ca asa am si vazut-o. Unii pot spune ca aceasta cometa e un simbol al timpului pentru ca, daca stai sa te gindesti, acum patru mii de ani stralucea in Epoca Faraonilor, deasupra locului unde e acum gradinita cu program prelungit. De fapt, eu am evitat orice tip de semnificatie simbolica. Nu are legatura nici cu Egiptul, nici cu anii nouazeci, nici cu Banatul, nefiind decit un simplu astru trecator, observat intr-o dimineata de primavara, deasupra unei gradinite si intre cele doua fire de telegraf. Poate are totusi legatura cu o nostalgie veche de-a mea pentru SF si carti stiintifice despre Univers, din acelea cu poze.
Vreti sa spuneti prin Cometa Hale-Bopp, care pare o antologie de basme pentru copii, ca viata si istoria nu sint ceva nici complicat, nici maret, nici dramatic, ci doar o forma de manifestare a simplitatii?
Da, poate. O forma de terapie, un mod de a te debarasa de povara literaturii si o incercare de a o privi dintr-o perspectiva mai putin strivita de propria ei importanta. Pentru ca noi, pina in 1989, priveam literatura ca pe ceva exceptional ce se mai regaseste inca in comemorarile profesorilor care il predau pe Eminescu, dar si in inflexiunile solemne ale actorilor care il recita.
Adica nu suferiti de paranoia literaturii…
Da, exact. Sau, cel putin, nu sufar de starea asta de exceptionalism – de care vreau sa ma despart. De fapt, generatia asta care scrie acum este natural iesita din starea de exceptionalism romantic si post-romantic in care scriitorul este ceva ce n-ai mai pomenit pe suprafata Pamintului. De aceea i-am admirat intr-un fel pe scriitorii de la Aktionsgruppe Banat, o miscare literara timisoreana mai putin cunoscuta si din care facea parte Richard Wagner, iar mai tirziu a aparut Herta Muller care imi spunea ca bucuriile ei sint pamintene si ca ii place sa se uite prin Mall, sa vada ce ciorapi si rujuri au mai aparut. Herta vrea sa spuna, de fapt, ca exista literatura in orice.
Legat de literatura si de rolul scriitorului, dumneavoastra cum va considerati? Sinteti scriitor pur si simplu, scriitor central-european, cum ati mai fost considerat de critici, sau sinteti scriitor banatean? Pe scurt, sinteti marcat de regionalism?
Nu, nu sint marcat de asa ceva, desi sustin regionalismul in sensul lui ideologic si politic. Literatura este a unui loc anume, iar al meu este legat, vrind-nevrind, de lumea asta care apare si in Cometa Hale-Bopp: lumea de pe malul Muresului. Daca as fi fost de prin Ontario, cometa ar fi aparut pe-acolo. Asadar sint restrictionat de spatiu prin fatalitatea intimplarii si a datei de nastere. De fapt, mi-am dorit toata viata sa fiu un explorator ca James Cook si am explorat gradina casei. In imaginar mai plec din cind in cind. De exemplu, acum lucrez la un roman care este un fel de jam session despre Jimi Hendrix si anii ’60, fiind legat si de generatia Beat din State si de ce se intimpla aici in acea perioada. L-am terminat, e mare, dar mai am sa-l perii un pic, cind voi avea ceva timp. Dupa cum vezi, nu am o totala dependenta legata de loc. Mai ies din cind in cind din granite. Desi ma intorc, mai tot timpul.
Va adresati unei generatii anume prin Cometa Hale-Bopp?
Nu neaparat, dar sigur ca ma intereseaza cei tineri in special. Insa cartea nu este un document istoric, fiind la granita dintre realitate si fictiune. Lumea pe care o prezint eu acolo este in realitate o lume plina de amintiri cetoase, dintr-o copilarie demult trecuta. Imi amintesc insa foarte clar detalii: o dimineata umeda, cu o rima iesind dupa ploaie, sau cartea de bucate de pe vremurile cind exista Cartea Rusa, cu baietelul sovietic care se uita la mama lui care face taietei, bancurile cu Cel de Sus si imaginea cu balena impaiata care ne-a vizitat orasul si despre care nici nu mai stiu daca a existat cu adevarat. Povestile din acele timpuri se impletesc cu perioada de glorie a lui Giani Morandi, un fel de superstar muzical al anilor ’65. In acelasi timp in carte apar teme ca placerea lucrurilor interzise, cum ar fi tentatia de a fura, de a minti, de a urmari cupluri facind sex. Apropo de aceste lucruri interzise, imi amintesc ca mergeam in gasca la film, cu bilete false. Adica aveam doua bune si celelalte erau jumatati culese de pe jos pe care le doseam intre cele valabile ca sa o prostim pe Erji-neni, cum se numea tanti care rupea biletele la intrare. Filmele erau pe atunci uluitoare. Erau alta lume, erau de pe Lumea Cealalta. Imi amintesc de femeia care matura pe acolo si care mirosea extrem de frumos a motorina si actiunea parea rupta din Cinema Paradiso. Omul din cabina de proiectie ne parea un fel de sacerdot, cum spun cartile de Istoria Religiilor, care de multe ori striga femeii de serviciu, maturatoarei adica: „Unde dracu ai pus patentul?”. Pentru ca in loc de buton avea un patent cu care pornea aparatul de proiectie. Imi amintesc de tanti maturatoarea careia ii spuneam Maistorita pentru ca barbatul ei era un renumit pescar ungur caruia toti ii ziceau Maistoru’. Am mai scris despre el in romanul Insula de vara: avea un picior de lemn si se povestea ca ar fi prins un somn cu mustati, de marimea unui purcel, pe Mures, cu un boboc de rata.
Proiectati in aceasta carte un fel de nostalgie a imperfectiunii?
A imperfectiunii si a lucrurilor neterminate, interzise, care stau la marginea posibilului. Tiganii, de exemplu, care au fost mereu in afara sistemului si care tot timpul ne stirneau o senzatie de libertate speciala, sau turcul emigrat de pe insula Ada Kaleh, de pe Dunare, care vindea halvite, rahat si alune in parcul de linga Lipova, sau primele amintiri cu un superb „golan”, Mustafa, care a fost mereu pentru mine un model: avea nouasprezece ani, eu doisprezece. Mustafa era un turc maghiarizat. Aceste detalii fac inca parte din zona aceasta a imaginarului meu, insa nu pot sa bag mina in foc daca au fost sau nu vreodata suta la suta reale. Dar stiu ca totul este proiectat in acest spatiu al Banatului, departe de multiculturalitatea inalt-europeana pe care o mestecam azi in vorbe din lemn de mahon. Toate erau mai degraba o expresie a normalului convietuirii oamenilor de provenienta diferita. In Cometa Hale-Bopp este vorba in subsidiar mai mult despre Banatul mostenirilor otomane si al celor sovietice – un subiect interesant, dar prea putin explorat si care tine de un fel de balcanitate pe care coregionalii mei nu si-o asuma: Imperiul Otoman si Sovietic central-european.
Sint aceste povesti relevante din punctul de vedere al istoriei Banatului?
Poate da, poate nu, depinde de unghiul din care este privita istoria. Doar ca aceste povesti in 1330 de semne pot suna prea spectaculos pentru a apartine de lumea asta si de aceea prind o forma comica si implicit fantastica. In Cometa Hale-Bopp este proiectata o lume in care lucrurile se intimpla in mod natural, desi par iesite din realitate. Irealitatea lucrurilor reale: marea tema blecheriana, banalul – toata viata am scris despre el, l-am sucit pe toate fetele, rareori avem parte de existente tumultuoase, iesite din comun, si mi-am dorit tot timpul sa traiesc asa ceva, sa traiesc aventuros, ca exploratorii, si n-am avut parte decit de exercitii de imaginatie in fata hirtiei sau pe strada, cind ma inchipuiam miliardar sau explorator prin Anzi, din plictiseala, din cauza banalului pasirii. Al plimbarii.
Dumneavoastra unde sinteti in aceasta carte? Vorbiti la persoana a doua si pare ca va adresati eului trecut, copilului. Este un mod interesant de a dialoga cu dumneavoastra.
Este un soi de dialog cu niste umbre si un mod de a ma adresa unui copil care eram la un moment dat.
Dar acest copil vede detaliile foarte exact si intr-un mod cu totul neasteptat, la care generatia noastra nu mai are acces.
Sint amintiri care au fost foarte vii doar in momentul in care le-am scris.
In ultima fraza spuneti ca „Toate vietatile azi sint, ca si miine, dispar pentru totdeauna”. Inseamna asta ca toti sintem simpli observatori, ca totul dispare la nivel uman si ca tot ce ramine e o piatra? Cometa e deci mai importanta decit tot ce se intimpla in cele 1330 de semne pentru ca ea ramine vesnica prin ciclicitatea ei?
Cometa straluceste doar pentru ca bate Soarele pe ea. Cometa este impersonala si eu tocmai de asta am pus-o in pagina.
In acelasi ton, spuneti la un moment dat in carte: „Nu este cazul sa proiectam lumini magice asupra unei existente pina la urma terne”. Sinteti fatalist?
Nu sint fatalist si caut tot timpul sa evit sentimentalismele care vin din imaginar. Exista o mare tentatie de a fi sentimental, dar caut sa mi-o reprim, sa pun frina. Totusi, am citeodata tendinta de a deveni sentimental. Nu ma lasa insa literatura sa scriu o carte in care sa ma expun suta la suta. Nu ma simt eliberat de literatura. Cartea asta este insa un pas. Cometa Hale-Bopp zice ceva despre existenta noastra si despre raceala de piatra a Universului. Cit mai aproape de real si cit mai departe de literatura. Literatura nu e nimic, dar nici realul nu prea e. Atita vreme cit ne gindim la realul asta, facem literatura si-l pierdem.
Va mai inspira viitorul din moment ce totul e trecator?
Nu ma inspira decit in momentele de panica. Este totusi o expresie a vitalitatii. Ma inspira clar trecutul, insa cel mai mult ma intereseaza prezentul. Cometa este expresia prezentului absolut. Tot ce avem este prezentul, care e o suma a trecutului pe care il purtam cu noi. Viitorul m-ar interesa la nivelul la care mi-as putea imagina Raiul proiectat pe o plasma in fata careia sa stai si sa vezi ce mai fac oamenii de peste o mie de ani. Poate m-ar interesa o masina a timpului, doar din curiozitatea deznodamintului.
Cartea asta e totusi un fel de document istoric pentru generatia noastra. Pentru noi este ca si cum am vizualiza un trecut care nu ne apartine, dar de care sintem legati si bintuiti. Credeti ca am putea sa ne explicam anumite evenimente de acum prin prisma Cometei?
Da, cu siguranta. Insa trecutul nu exista. Din trecut au ramas doar perceptiile oamenilor. Fiecare il vede diferit, deci nu poti avea absolutul trecutului si de aceea trecutul ajunge o biata iluzie culturala.
Vreti sa ne dati o lectie?
Poate. O lectie de simplitate, nu de simplism. Este foarte dificil sa atingi acea stare de simplitate aproape budista, desi cartea nu are nici o conotatie de acest gen. Este mirajul incintarii de a fi simplu intr-un trecut pe care il aduci in imaginar. Imaginatia isi creeaza halucinatia momentului trecut care te aduce in marginea unei clipe din trecut ce tine foarte putin, ca si madlena lui Proust. Memoria este o masina inconstienta a timpului. Singura, din pacate, pe care o avem. Ce bine ar fi daca omenirea ar putea face cindva masina aceea care sa te poata duce in amintiri. Ar fi ceva super!
Si totusi, ai rupt vraja in momentul constientizarii…
Nu, esti efectiv acolo. Ideea este sa nu atingi trecutul cu gindul pentru ca astfel rupi vraja, il pierzi, il risipesti. Te gindesti ca ai ajuns acolo si nu mai esti. Tentativa de a fi in trecut nu o poti realiza prin starea de gindire, ci printr-o stare de senzatii, iar toate astea acumulate inseamna acel simplu de care vorbeam. De aceea comunismul stalinist din Cometa Hale-Bopp iese din propaganda si devine o expresie a simplitatii. Cartea nu dramatizeaza si nu nostalgizeaza acea perioada. Cartea e cometa. Sigur ca au existat suferinte, nefericiri, dar pe de alta parte a existat si rima de dupa ploaia din primavara, care nu avea nici o treaba cu tot ce se intimpla in lumea oamenilor. Cometa, rima, o ploaie si ce-o mai fi fost cindva au existat prin faptul aparitiei lor si sint o manifestare a indiferentei Cosmosului. Pe el il doare-n cot de noi si pe cometa la fel, de existentele noastre. De aceea nu are nimic apocaliptic, nimic dramatic. Ea doar trece pe deasupra gradinitei cu program prelungit. Asta face si punct.
Exista o continuare? Ati mai vrea sa continuati povesti de acest gen?
Poate. Nu stiu. Trebuie sa intru in starea aceea de a-mi rescrie senzatiile din trecut. Mi-ar placea sa mai simt tentatia de a scrie natural.
* Cometa Hale-Bopp inseamna povestirile in 1330 de semne ale conferentiarului, publicistului, eseistului si prozatorului banatean Daniel Vighi. Cometa Hale-Bopp trece peste: La razboi, Pisicile locului, 1 Mai muncitoresc in Parcul Orasului, Vizionarea cometei Hale-Bopp, Lecturi si fapte, „Glorie vesnica, tovarase! Fugaces anni!”, Despre evolutionism, despre Minciuni si Pavlov, Un banc, Armata, Monumente, In defileul Muresului, Evolutionism versus creationism, Figurine de apa, Povestea castelului Teleki, Sticle de sifon de un sfert, O carte de bucate, adevar sau poveste, Tiganii urmareau filmul Winnetou, Amintirile unui agent acoperit, Petrachevici denunta Biserica Nazarineanul, Ca pionierul Pavlik Mozorov, Ce faci in poststalinism, Cam asa merge si cometa: se duce, aluneca.
„A fost un act de vointa ca am vazut cometa”
Care a fost ritmul in care ati scris povestirile?
Scriam vreo doua povestioare pe saptamina, la mine in camaruta. N-am iesit niciunde si nici n-am facut documentari speciale. Totusi am avut niste insemnari legate de cum vine cometa: am pus ceasul desteptator pentru ca am aflat de la televizor ca vine la patru jumate dimineata. Asta s-a intimplat in urma cu zece ani. A fost deci un act de vointa, nu o intimplare ca am vazut cometa. Atunci am iesit pe strada, in fata gradinitei cu program prelungit si am vazut-o, modesta in comparatie cu asteptarile mele. Parea sclipirea unui avion in noapte. Deci s-ar fi putut sa fie avion. Putea la fel de bine sa fie avionul de Bucuresti. Am optat insa altfel: am decis ca aceea era cometa Hale-Bopp.
Gradinita ramine deci acel loc sacru deasupra caruia trecea cometa indiferentei printre cele doua fire de curent electric. Duc undeva firele astea?
Nu, ele sint parte a unei imagini. Este o imagine cu doua fire si atit.
Referitor la personajele din carte. A existat Pubi Teleki?
A existat. Am si un film in legatura cu acest personaj realizat de Florin Mandruleanu de la studioul Film&Go. Dar aici e o poveste mai lunga. Despre Pubi Teleki am aflat in anii ’80, cind mergeam acasa la Lipova, intr-un automotor cu navetisti care jucau carti. Linga mine s-a asezat un domn cu cravata si cu figura de profesor universitar la pensie. Arata distins in lumea aceea de muncitori care jucau septic, domnul mi-a povestit ca fusese contabil la castelul familiei Teleki, undeva linga Castelul Regal de la Savirsin. Pubi Teleki a fost nepotul primului-ministru al Ungariei in timpul celui de-al doilea razboi mondial si era un alcoolic notoriu care atunci cind se imbata cu Monopol incepea sa vorbeasca „pe latina” prin bodegile din Savirsin si Lipova. O fosta studenta de-a mea a mers cu prietenul ei pe firul povestirilor publicate de mine pentru a-l descoperi pe Pubi Teleki si au dat in Savirsin de o baba de optzeci de ani pe nume Fiameta, descendenta si ea a unei familii de aristocrati. Fiameta de Vucovar o chema si fusese prietena din copilarie a lui Pubi Teleki. Acest Pubi Teleki ajunsese ajutor necalificat la bucataria de la spitalul de nebuni din comuna Zam, de linga Deva, si a murit ca un aurolac intr-o halta CFR.
Care este concluzia antologiei de povestiri?
Concluzia pe care as vrea s-o dau volumului este ca ar trebui sa privim existenta direct in ochi. Simplu. Cometa e o gramada de pietre luminate de soare, iar moartea e simpla. Si viata e simpla. Doar noi complicam totul, pentru ca nu ne pricepem sa fim pe masura lor.
„Ma uit la cometa Hale-Bopp, care vine in dreptul Pamintului o data la patru mii si mai bine de ani, asta a fost perioada ei de revolutie incheiata aici, in spatele casei noastre, in dimineata de douazeci si… martie, alaturi sint parcate o camioneta si un microbuz pe care e scris ceva in nemteste. Autoturismele astea vin la vecina noastra care lucreaza la Registrul Auto si mai stie anumite treburi, poate aranja inregistrari de masini, inmatriculari, cum li se spune. E frig, au inghetat baltile din strada, ora e patru si jumatate, asa au anuntat la televizor, ca atunci va veni cometa, dupa atita amar de vreme.”