Dupa ce aproape toata viata in interviurile solicitate mi s-au adresat intrebari legate exclusiv de teatru, este a doua oara in ultimii ani cind mi se pune o intrebare despre orasul in care m-am nascut, atit de drag mie. Pentru asta ar trebui sa va multumesc. Sincer sa fiu, nu stiu care ar fi fost raspunsul meu daca as fi locuit si acum acolo. Probabil nu as fi privit totul cu atita nostalgie.
Corabia copilariei mele, asa cum il vad eu acum, era un oras de vis, orasul teilor si castanilor, al strazilor drepte, trasate parca cu rigla, orasul-port de pe malul Dunarii pe care unduiau vapoare si slepuri, purtate spre departari necunoscute noua, al perechilor de indragostiti, care populau micul, dar cochetul parc din apropierea garii, vecinatatea vechii cetati dacice Sucidava, amintirea anticului pod din lemn al lui Constantin cel Mare, care lega cele doua maluri, monumentul dedicat eroilor care in 1877 au trecut peste podul de pontoane de la marginea orasului pentru a lupta pentru independenta Romaniei, incarcindu-l de istorie. Parintii mei, copiii de pe strada noastra si cele invecinate, prietenii de joaca, colegii de scoala, invatatorii si profesorii, rudele apropiate, o parte dintre locuitorii orasului, oameni prietenosi, cinstiti, indatoritori si foarte seriosi, aproape cu totii mi-au marcat copilaria, m-au ajutat sa ma definesc si intr-un fel chiar sa ma formez, sa capat deprinderile unui viitor visator, permanent incrincenat.
Sa nu credeti acum ca am avut o copilarie in care nu ne-a lipsit nimic. Din contra. Dupa 1949-1950, cind tatal meu, secretar al Primariei si apoi al Plasii Corabia, s-a imbolnavit grav, viata noastra a devenit din ce in ce mai grea, iar cind tatal meu a murit, la nici 41 de ani, am dus chiar mari lipsuri. Eu cred ca spatiul in care te-ai nascut influenteaza si chiar determina formarea caracterului unui om. Corabia copilariei si adolescentei si-a pus amprenta asupra formarii si dezvoltarii mele.
Ca sa raspund intr-un fel si caldei dumneavoastra ironii, trebuie sa va spun ca am ramas surprins atunci cind, inminindu-mi-se intr-un cadru festiv titlul de Cetatean de Onoare al orasului Corabia, am inteles din discursul domnului primar ca as fi primul dintre cei nascuti acolo caruia i s-a acordat inalta distinctie, in viata fiind. Trebuie sa va marturisesc ca atunci cind am primit acest titlu, in octombrie anul trecut, am fost mai emotionat decit la toate celelalte solemnitati la care mi s-au inminat distinctii asemanatoare si premii.
Stiu ca va place Sorescu, poetul si dramaturgul. L-ati cunoscut, i-ati cultivat prietenia, dar prin anii ’80 exista un poet, plecat din Corabia, Virgil Mazilescu, considerat, nu numai dupa Revolutie, un poet urias. Desigur, el nu este atit de „oltean” ca Sorescu, dar poate reprezenta si el spiritul poetic al unei provincii care nu asteapta de la Bucuresti sa fie caftanita cultural. Ce reprezinta Mazilescu pentru dumneavoastra?
Atunci cind te-ai nascut intr-un oras mic, ca mine, te bucuri de fiecare mentionare a lui, de existenta fiecarei personalitati sau persoane care poate contribui la evidentierea lui. Faptul ca Virgil Mazilescu, unul dintre cei mai importanti poeti ai secolului XX, despre care se vorbeste, pe nedrept, atit de putin, s-a nascut in orasul in care m-am nascut si eu ma bucura nespus de mult, imi creeaza un sentiment special, greu de descris. Acest sentiment nu il traiesc numai in cazul lui Virgil Mazilescu, ci al multor personalitati care au vazut lumina zilei in Corabia, chiar daca, dintr-un motiv sau altul, nu au ramas decit foarte putin in orasul copilariei si adolescentei mele.
Virgil Mazilescu s-a nascut la Corabia, in primavara lui 1942, dar cred ca familia Auru (Mazilescu fiind, dupa cum se stie, pseudonimul lui Virgil Auru) a parasit inainte de 1947 sau 1948 orasul, din motive pe care nu le cunosc.
Stiu ca tatal lui era de profesie contabil. Numele de Auru l-am auzit rostit in casa noastra. Este posibil ca tatal lui sa fi fost chiar coleg de liceu comercial cu tatal meu. Cert este ca Virgil Mazilescu, pe care eu nu mi-aduc aminte sa-l fi cunoscut in timpul copilariei mele, si-a inceput studiile primare si gimnaziale la Cusmir, continuindu-le in alte orase din Oltenia, si le-a terminat pe cele liceale la „Spiru Haret”, in Bucuresti. Am intrat in acelasi an, 1959, la facultate, el la Litere si eu la Teatru. Avind o serie de prieteni printre cei de la Litere, este posibil ca atunci sa-l fi intilnit si pe Virgil Mazilescu.
Stiu ca l-am descoperit in paginile revistei „Ramuri”, si mi l-am apropiat pe poet dupa lecturarea primului sau volum de versuri, aparut la sfirsitul anilor ’60. Poezia lui este una speciala, inconfundabila. Mazilescu imi pare a fi un nostalgic, un introvertit, dornic insa permanent de spectacol si spectaculos. Versurile sale sint incitante. Ca mod de viata, Mazilescu mi-l aminteste pe Serghei Esenin. Virgil Mazilescu nu numai ca a frecventat boema artistica, el chiar a fost unul din marii boemi ai scriitorimii romane. Sigur, Virgil Mazilescu era catalogat drept un poet de mare talent si inainte de 1989, dar un poet urias, asa cum spuneti dumneavoastra, a fost considerat in special dupa Revolutie.
Ma bucur cind unii istorici si critici literari, printre care si domnul Constantin M. Popa, atunci cind vorbesc despre poezia romaneasca, in special despre poezia celei de a doua jumatati a secolului XX, il mentioneaza pe Virgil Mazilescu printre cei mai mari poeti romani. Virgil Mazilescu a scris, ca volum, putin. Ma intreb uneori cit ar fi putut sa scrie si care ar fi fost locul lui Virgil Mazilescu in poezia romaneasca si chiar europeana, daca nu ar fi trecut Styxul la 42 de ani.
Personal m-am bucurat atunci cind am aflat ca biblioteca publica din Corabia a primit numele lui Virgil Mazilescu si cind, editindu-se o excelenta monografie a orasului, autorii au alcatuit un capitol, „Personalitati corabiene”, unde numele noastre se regasesc pe aceeasi pagina, Virgil Mazilescu fiind incadrat de Emil Boroghina si Ion Oblemenco.
Ati avut o viata de actor, cu final de director. Cita realitate si cit teatru incap intr-o viata dedicata scenei?
Nu neaparat pentru ca as fi actor, dar trebuie sa marturisesc inca o data ca eu am fost un ins care in permanenta a visat, o persoana lipsita de simt practic, care a fost foarte putin ancorata in realitate. Nu stiu carui lucru datorez asta, daca starea mea de permanenta cautare, de prospectare si vis, este o calitate sau o maladie. Dar si Shakespeare, si Lope de Vega ne invata ca „viata e vis”. „Plamada sintem, precum cea din care facute-s visele/ si scurta viata imprejmuita ni-i de somn”, spune Shakespeare.
La inceput mi-am iubit enorm profesia de actor, desi am dorit intotdeauna sa ajung si regizor. In 1963 am absolvit Institutul de Teatru – Facultatea de Actorie, iar in 1985, cursul post-universitar de Regie. Am sfirsit prin a fi directorul Nationalului craiovean si prin a iubi tot ce este legat de ideea de teatru.
Daca n-ati fi ajuns la Craiova, unde credeti ca ati fi putut proiecta un alt destin legat de teatru? Ati fi putut fi altceva decit actor si om de teatru?
Nu stiu daca in alta parte decit la Craiova destinul meu ar fi fost unul asemanator. Aici a fost facut sa ma simt un om implinit. Daca nu as fi avut incredere in steaua mea, daca nu as fi iubit atit de mult acest teatru, colegii si oamenii acestor locuri, daca nu m-as fi simtit minunat intre ei, probabil ca as fi parasit Craiova, m-as fi stabilit in alta parte sau as fi umblat din teatru in teatru. Craiova a fost insa sansa mea. Am avut rabdare si am asteptat. Nu am asteptat insa „cu miinile in sin”. Am muncit. Am muncit mult. Am facut de fiecare data ceva. Ceva pentru teatru si pentru ceilalti, lucru pentru care am fost rasplatit inzecit.
In trei-patru rinduri mi s-a facut propunerea de a pleca la Bucuresti. Odata, inainte de 1989, cind capitala reprezenta un miraj si o sansa mult mai sigura de afirmare, si apoi, la inceputul si mijlocul anilor ’90, cu o propunere concreta de a ocupa o functie asemanatoare cu cea de la Teatrul National din Craiova, si chiar dupa anul 2000, atunci cind parasisem la cerere scaunul de director al Nationalului craiovean. Nu am plecat din Craiova si bine am facut. Cred ca nicaieri nu as fi realizat ce am izbutit aici, impreuna cu colegii mei, cu domnul Silviu Purcarete si cu ceilalti regizori.
Atunci cind eram elev de liceu, multi dintre profesorii mei erau convinsi ca ma voi dedica unei profesii legate de disciplina domniilor lor. Am facut cu totul altceva si nu imi pare rau. Cred ca, daca ar mai trai acum, si dascalii mei ar fi fericiti ca m-am dedicat acestei profesii, si nu alteia. Probabil as fi putut fi un bun profesor, un arhitect obisnuit sau orice altceva. Sint insa un om de teatru si, asa cum spuneam mai inainte, ma simt implinit.
De acum sinteti un brand in lumea teatrului romanesc, ba, de vreo 12 ani, si in strainatate. Ca e avizat sau nu, spectatorul de teatru, atunci cind aude de Festivalul Shakespeare de la Craiova, zice automat Emil Boroghina. Va identificati suta la suta cu aceasta reputatie?
Functia de director al Teatrului National din Craiova a fost si este una foarte importanta. Cu cit teatrul devenea mai cunoscut si apreciat in lume, cu atit si unii dintre noi, in primul rind regizorul Silviu Purcarete, apoi actorii, dar si directorul teatrului, deveneam, la rindul nostru, persoane cunoscute. Din acest punct de vedere, festivalurile sint si mai generoase cu cei care se ocupa concret de organizarea si desfasurarea lor. Nu numai in Romania, ci aproape peste tot, dupa ce enunti titulatura unui festival, te indrepti cu gindul spre directorul sau selectionerul sau unic. Dorinta noastra permanenta a fost de a face din Festivalul International Shakespeare un festival de foarte buna calitate, de o cit mai ridicata cota artistica. Festivalul International Shakespeare de la Craiova, si acum si de la Bucuresti, a inceput sa fie luat in serios, din ce in ce mai in serios, atit de cei din tara (ultima dovada fiind Premiul de Excelenta acordat de Senatul UNITER pentru cea mai importanta manifestare teatrala a anului 2006), cit si de cei din strainatate.
Eu ma consider o persoana de bun-simt, dar care stie totusi care este aportul sau la succesul Festivalului (si care, in orice caz, nu este unul minor). Trebuie sa recunosc ca sint impresionat cind constat ca ma bucur inca de respectul oamenilor, datorita roadelor culese de noi toti in perioada cit am fost directorul general al Teatrului National din Craiova, ca acea perioada reprezinta pentru foarte multi momentul de virf al Nationalului, cu performante exceptionale nu numai pentru teatrul craiovean, ci pentru intreg teatrul romanesc si ca, spre satisfactia mea, nu putini oameni de buna credinta de aici si de pretutindeni raporteaza acea perioada si la existenta si contributia lui Emil Boroghina.
Dumneavoastra fiind unul dintre cei care au alcatuit noul Caiet-program de prezentare al Teatrului National din Craiova, acum Teatrul „Marin Sorescu”, imi permit, profitind de intrebare, sa va fac nu un repros, ci o observatie. Teatrul acesta are o istorie de peste 150 de ani, dintre care, asa cum spuneam mai inainte, printre cei mai straluciti ramin cei din perioada cind la directiunea lui s-a aflat Emil Boroghina. Va rog, aruncati-va inca o data, cu toata atentia, ochii peste paginile din Caiet dedicate acestei istorii si spuneti-mi daca prezenta si contributia mea este mentionata undeva. Dar zecile de turnee si participarile la cele mai mari festivaluri ale lumii, distinctiile si premiile obtinute, care umplu multe din paginile elegantului Caiet sint realizarile si ale acelei perioade, pe care unii specialisti au definit-o ca fiind rodul unei providentiale intilniri dintre Silviu Purcarete, Emil Boroghina si colectivul Nationalului craiovean. Daca mai sint iubitori de teatru care atunci cind vorbesc de Nationalul craiovean il evoca si pe Emil Boroghina, de ce nu ar fi si unii dintre ei care sa-i lege permanent numele de Festivalul International Shakespeare? Asta nu inseamna ca eu as putea gindi ca Festivalul Shakespeare este o realizare exclusiva a lui Emil Boroghina si ca fara el Festivalul nu ar exista.
Editia de anul viitor, a VI-a, va fi, dupa cum imi spuneati cindva, mult mai selectiva. Pe cine aduceti in 2008 la Craiova si la Bucuresti si in jurul carei idei ati construit viitoarea editie?
Programul editiei din 2008 se contureaza a fi unul complex, cu manifestari de o mare diversitate, in care, bineinteles, elementele de greutate vor fi spectacolele de teatru. Ne-am propus, obiectiv deosebit de ambitios, ca editia a VI-a sa se desfasoare sub deviza „Mari regizori, mari spectacole, mari teatre ale lumii”. Si-au confirmat prezenta cu spectacolele lor regizori faimosi precum Eimuntas Nekrosius, cu al sau Hamlet montat la Vilnius, Robert Sturua de la Teatrul „Sota Rustaveli” din Tbilisi si Lev Dodin cu Regele Lear, de la Teatrul Mic din St. Petersburg. Silviu Purcarete urmeaza sa puna in scena Masura pentru masura la Teatrul National „Marin Sorescu” Craiova, o coproductie a Festivalurilor Shakespeare de la Craiova, Gdansk si Gyula, membre ale Retelei Europene a Festivalurilor Shakespeare. I-am contactat pe Declan Donnellan si Nick Ormerod, care vor monta anul viitor Troilus si Cresida la cunoscuta lor companie „Cheek by Jowl” si pe cei de la „Royal Shakespeare Company”, prezenta in cadrul Festivalului nostru a acestei cele mai celebre companii teatrale a lumii fiind un vechi vis, foarte aproape de a se realiza la editia a IV-a, cind numai aminarea Festivalului din primavara in toamna ne-a privat de aceasta imensa bucurie. De asemenea, speram sa izbutim sa aducem in Romania, la Craiova si Bucuresti, Berliner Ensemble cu Poveste de iarna, in directia de scena a marelui regizor american Robert Wilson. Nemaijucindu-se, intentionam totusi sa proiectam spectacolele realizate de doi regizori de legenda: Hamlet de la Bouffe du Nord din Paris, montat de Peter Brook, si Titus Andronicus, pus in scena de Yukio Ninagawa cu compania sa din Tokyo, prezentat in anul 2006 in Marea Britanie, in cadrul Festivalului „Operele complete ale lui William Shakespeare”. Dar, asa cum spuneam mai inainte, programul este complex si sper sa putem discuta numai despre el cu un alt prilej.
„Extinderea festivalului a fost o mutare fericita”
Gurile rele, apropo de extinderea festivalului si in Capitala, spun ca e o chestiune de timp pina ce veti muta definitiv festivalul la Bucuresti. Suportati bine „presiunile”, veti rezista pina la capat?
Festivalul Shakespeare a fost creat in 1994 la Craiova, pentru Craiova. Cred insa ca extinderea lui a fost o mutare fericita. Dar festivalul, daca, bineinteles, va avea sustinerea locala, nu va pleca niciodata de aici. Trebuie s-o spunem ca Teatrul National „Marin Sorescu” si Fundatia William Shakespeare din Craiova, principalii organizatori, au acum un partener foarte serios in Centrul de Proiecte Culturale ARCUB Bucuresti si ca iubitorii de teatru din Romania au avut de cistigat din aceasta fructuoasa colaborare.
Nu credeti ca ar trebui sa gasiti un „urmas” (sau sa formati o echipa, cum se obisnuieste acum) pentru a asigura in timp continuitatea festivalului? Pentru ca exista, veti concede, riscul ca, in timp, sa nu aveti continuator…
Nici un festival nu poate fi organizat de un singur om. Trebuie sa existe o echipa. Si la noi se formeaza, cu un anume timp inainte de deschiderea festivalului, o astfel de echipa. Festivalul trebuie sa fie subordonat unui gind, unei idei, sa fie un tot unitar. De aceea el este proiectat de obicei de un singur om. Asta nu inseamna ca nu sint binevenite sugestiile de orice fel si consultarile. Ele sint mai mult decit necesare. Va marturisesc ca am prospectat, am sondat, dar ca, spre regretul meu, nu am gasit inca acea persoana pe care sa o simt dornica si capabila sa se inhame, dezinteresat, la un efort deosebit, la o implicare totala, cum presupune organizarea unui astfel de festival. Dorind ca Festivalul Shakespeare, a carui calitate de director fondator nu mi-o poate lua cred nimeni, sa vietuiasca cit mai mult timp, as fi cel mai fericit sa gasesc, sa se gaseasca, cit mai repede un astfel de „urmas”.
„Bucuria de a fi bunic este cea mai minunata”
Ce mai face Nichita?
Ca sa fiu foarte corect, o multime de nebunii. Acum, la virsta de 7 ani, e foarte greu de strunit sau de intors din pornirile lui. Fiind „capricorn”, cred ca este un incapatinat genetic. Are o energie caruia nu-i fac fata doi parinti si patru bunici. Noroc cu doamnele casei, care, mimind severitatea, mai reusesc sa-l domoleasca. Peste citeva luni, in toamna, urmeaza sa mearga la scoala. Sper ca scoala sa-l disciplineze. Cred ca experienta, bucuria de a fi bunic este cea mai minunata dintre toate cele traite de om. Ma rog lui Dumnezeu sa aiba minte, noroc si sanatate. Festivalul Shakespeare si Nichita sint cei doi poli ai existentei mele, cimpurile mele magnetice, care ma atrag si carora nu le pot rezista.