M-am apucat eu acum sa-mi scriu "materialul" de fata, cu gindul sa ti-l vind pe post de articol, dar ma tem ca degeaba o fac. Cred ca nu mai ajunge la timp la redactie. Cu citeva zile mai devreme, ti-am spus ca ti-l trimit tocmai de la Lisabona, unde am venit pentru festivalul de film, chiar in ziua in care "Suplimentul de cultura" intra in tipar. Si doar tu banuiai ceva, m-ai avertizat: "Sigur o sa ai timp sa-l scrii?". "Sigur. Doar ma stii ca nu te-am lasat niciodata", te-am asigurat eu. Acum, pe linga faptul ca am in fata ochilor spatiul alb din dreptul rubricii mele, mai vad si chipul tau furios, miinile tale care vor sa ma stringa de git.
Sa stii ca eu mi-am dat toata silinta, m-am gindit tot timpul sa scriu, dar n-am avut conditii. Sa-ti explic: totul a inceput, ca de obicei, cu chinuitorul drum de pe tren, de aproape sapte ore, Iasi-Bucuresti. Sa stii ca am citit o carte misto, de Jose Saramago, Eseu despre orbire (ti-o povestesc, daca vrei), insa asta m-a cam obosit. Deci, obosit fiind, am ajuns in gara de la Bucuresti, de unde m-a pescuit Radu Jude. Fara sa-i pese de articolul meu, Radu m-a dus sa vad cum monteaza o reclama, apoi m-a tinut de vorba la o bere pina la doua noaptea (te rog sa nu uiti asta cind te enervezi pe mine). Apoi, la patru dimineata m-am dus la aeroport si am luat avionul spre Paris. Am asteptat acolo, vai de capul meu, vreo patru ore, pina sa iau avionul spre Lisabona. Ajuns aici, desi eram mort de oboseala, m-am gindit ca e spre binele articolului sa vad mai intii orasul, ca pe urma sa-l povestesc cu amanuntul. Deci – repet, te rog ia asta in calcul –, m-am dus vai de capul meu sa vad care-i miscarea. Si ce crezi c-am gasit? Mai nimic care sa ma convinga sa ma intorc la hotel sa-mi scriu articolul. Lisabona e doar un oras magic, cu cel mai frumos labirint de strazi pe care l-am vazut vreodata. La fiecare zece pasi, cind iti schimbi perspectiva, simti ca vrei sa o rupi la fuga in cinspe directii diferite, fascinat de ceea ce vezi. Am hotarit sa nu ma mai las atras de oras si am intrat, vai de capul meu, intr-un mic restaurant, unde sa maninc ceva si sa-mi odihnesc picioarele care imi trecusera deja prin burta. Acolo, alt ghinion: doi baieti cintau – unul la chitara, altul la percutie – muzica traditionala braziliana. Lumea aplauda, fredona laolalta cu ei, asa ca vreo trei ceasuri cit am stat acolo, nu m-am putut concentra deloc la articol. Cind mi-am dat seama, era deja noapte. Am ajuns la hotel ratacind pe strazile labirintice, cu gura cascata, apoi am cazut lat de somn, vreo zece ore. Nici n-am auzit telefonul pe care il pusesem sa ma trezeasca.
Zi si tu, au fost astea conditii in care sa-ti scriu la timp?