Pentru o justificare a celor spuse, o sa ma limitez la exemplul personal, in care sint convins ca se vor regasi insa numerosi cititori. De citeva zile, primesc pe email sau pe messenger diverse apeluri, initiate de membri ai intelectualitatii romane, uneori personalitati marcante, care imi cer sa semnez, alaturi de ei, pentru sustinerea presedintelui. Mi s-a intimplat ca, in urma refuzului, sa primesc un al doilea mail, din care puteam sa aflu ca, dupa socul initial, expeditorul a ramas fie cu amaraciunea ca nu gindesc in spirit democratic, fie cu intrebarea: cum e posibil sa tin cu Parlamentul? Evident, ambele afirmatii au o doza de ridicol: mai intii, ma mir si eu de ce e nedemocratic sa nu impartasesti optiunea majoritatii; apoi, e evident ca nu poti sa tii sau sa nu tii cu Parlamentul, intrucit aceasta institutie, multicolora politic, nu poate fi privita unitar.
Lucrurile au devenit insa aproape infantile cind m-am trezit semnind automat pentru sustinerea presedintelui Traian Basescu, dupa ce unii prieteni, binevoitori, mi-au trimis un link. Odata ce am dat click pe respectivul link, care nu oferea prea multe sugestii privitoare la pagina din spate, mi s-a multumit pentru optiunea mea ferma pro-Basescu si am fost felicitat pentru alegerea corecta. O alegere corecta pe care, bineinteles, nu am avut-o. Dar aspectul asta nici nu mai conteaza. Important e, pina la urma, „votul” care s-a inregistrat, lamurindu-ma inca o data ca lumea sondajelor de opinie, fie ele lucrate de mari institutii ori de pagini virtuale de net, e fascinanta prin inventivitatea de care da dovada.
Al treilea exemplu personal tine, din pacate, de senzatia de teama pe care am avut-o trecind pe linga citeva sute de studenti „democrati” care au marsaluit si prin Iasi in seara de dupa suspendarea presedintelui. Din corul exaltat care scanda „Veniti cu noi!”, nu putine voci concluzionau ferm ca, nealaturindu-te, erai un ticalos ce dorea distrugerea tarii, iar privirile injectate iti transmiteau clar singura decizie rationala potrivita: grabeste-te spre un loc sigur. Asemenea lui Cozmin Gusa, politician despre a carui lasitate s-a ris in talk-show-uri serioase, trebuie sa fi existat multi alti trecatori, ceva mai anonimi, care au avut prezenta de spirit sa aplice proverbul acela cu fuga rusinoasa. Cind o „revolutie” de acest tip e la doi pasi de tine, uneori e mai indicat sa te gindesti la familia ta decit la optiunile politice de moment.
Sigur ca nu Traian Basescu e vinovatul direct pentru asemenea manifestari care au ridicat o parte a populatiei spre inaltele sentimente de confuzie ce erau la ordinea zilei la inceputul anilor ’90. Dar cind, venind la presedintie intr-o tara ce vizeaza intrarea in Uniunea Europeana, iar mai apoi chiar isi atinge telul, iti construiesti si slefuiesti imaginea de Salvator, atit de perimata intr-o democratie reala, ai totusi partea ta, consistenta, de vina. Istoria e plina de Salvatori politici care au luptat mai intotdeauna, ca sa vezi coincidenta, tocmai impotriva „oligarhilor”. Si lupta lor s-a soldat, fara exceptie, cu un esec dureros pentru poporul antrenat in ea. Pentru ca Salvatorul, prin definitie, isi creeaza apostoli si credinciosi prosternati. Iar materia bruta cu care acestia lucreaza a fost si este fascinatia, care de multe ori anuleaza ratiunea, pentru Salvator si pentru ideile sale. Or, pe drumul ei european, Romania avea nevoie nu de Salvatori, ci de ceva mult mai modest: de niste simpli profesionisti. Acestia nu creeaza pasiuni extreme, ci doar atrag respect.
Lasind insa aceste consideratii deoparte, caci ele oricum sint mai potrivite pentru o concluzie a perioadei pe care o traim decit ca semnal de alarma, revin la observatia de la inceput. Nimeni nu neaga ca, in momentul actual, Traian Basescu se bucura de o sustinere a majoritatii romanilor. Dar domnia sa, chiar si in ultimele mitinguri electorale, dovedeste clar ca pune semnul de egalitate intre majoritate si intregul popor. Vorbind despre noi, poporul, versus ei, parlamentarii, se creeaza o situatie mai mult decit periculoasa, pe care am vrut s-o semnalez prin acel exemplu personal din prima parte a articolului: anume aceea in care majoritatea, in Romania anului 2007, a ajuns nu doar sa decida, cum se intimpla intr-o democratie, ci si sa dicteze. Sa dicteze minoritatii participarea la mitinguri de protest, sa dicteze semnarea unor petitii online, sa dicteze un mod de comportament public. Iar ironia suprema e ca toate astea se fac in numele democratiei.